Vecina m-a oprit chiar lângă intrarea în bloc, exact când ridicasem deja cheia spre interfon.
— Elena, stai puțin… A fost azi pe la tine sora ta?
Nici măcar nu m-am întors imediat. După serviciu eram aproape mereu la fel: capul îmi vuia, mâinile îmi erau pline de sacoșe, iar gândurile săreau de la cină la facturi, de la curățătorie la întreținerea care crescuse iar, fără să înțeleg de ce. La început nici nu mi-am dat seama că mie îmi vorbea.
— Ce soră?
Doamna Stanca, slabă, atentă, în veșnicul ei cardigan tricotat, mă privea cu o expresie în care grija și curiozitatea erau amestecate în părți egale.
— Păi o femeie a intrat la tine. Am văzut-o de la geam. Semăna tare mult cu tine. Chiar m-am gândit: uite, domnule, ce coincidențe există. Nu e sora ta?
Am zâmbit fără voie, mai mult din mirare.
— Eu nu am soră.
Ea a clipit nedumerită.
— Cum adică nu ai?
— Așa. Sunt singură la părinți.
Doamna Stanca și-a mutat stânjenită sacoșa dintr-o mână în alta, dar nu părea pregătită să renunțe.
— Atunci m-am înșelat. Dar tot ciudat mi s-a părut. Femeia a urcat la etajul vostru. Și a deschis ușa atât de sigur, de parcă venea aici de ani de zile.
Nu știu de ce, dar tocmai ultima propoziție mi s-a agățat undeva sub coaste.
Nu pentru că am înțeles totul pe loc. Nu. O femeie normală nu începe să-și bănuiască soțul de infidelitate doar pentru că vecina spune ceva. Mai întâi cauți explicații firești: a confundat, n-a văzut bine, a greșit etajul, i s-a părut. Dar există fraze pe care apoi ți le amintești cuvânt cu cuvânt. Și abia mai târziu înțelegi: fusesei avertizată, doar că încă nu știai despre ce.
Am dat din cap, mi-am luat rămas-bun și am intrat în scară.
Am urcat pe jos până la șase — liftul, ca de obicei, nu mergea. Pe drum aproape că râdeam în sinea mea de mine. Serios, ce soră? Ce femeie? Eu și Dragoș nu trăiam într-un serial sau într-un film, ci într-o viață cât se poate de obișnuită. Serviciu, rată la apartament, mâncare scumpă, motanul care urla la cinci dimineața, oboseala mea cronică și discuțiile lui fără sfârșit despre depozit, clienți și traficul de pe Șoseaua Colentina.
Dragoș nu era genul de bărbat despre care prietenele spun: „Cu ăsta trebuie să stai cu ochii în patru.” Patruzeci și doi de ani, o burtă mică, două cămăși mai bune „de ieșit”, o geacă decentă, privire obosită. Un bărbat obișnuit. Nici frumos, nici cuceritor, nici romantic. Din categoria celor pe care mai degrabă îi compătimești decât îi furi de lângă nevastă.
Și totuși, în fața ușii apartamentului, m-am oprit.
Am scos cheia, am ținut-o câteva secunde în mână și am ascultat liniștea dinăuntru. Apoi am deschis.
Apartamentul m-a întâmpinat cu mirosurile lui familiare: detergent de rufe, litiera motanului, ceva cu carne — probabil Dragoș își încălzise cina. Motanul a apărut imediat din cameră, s-a frecat de piciorul meu și a mieunat leneș. Totul părea normal. Chiar prea normal.
Mi-am scos pantofii, am intrat în bucătărie, am pus sacoșele pe masă și am observat imediat două cești în chiuvetă.
În sine, nu era nimic special. La noi în chiuvetă puteau sta și trei, și patru cești. Dar de data asta privirea mi s-a prins de ele fără să vreau.
Cea albă, a mea, cu toarta puțin ciobită. Și cea gri, din care bea de obicei Dragoș.
Iar lângă ele, pe blatul de bucătărie, era un șervețel de hârtie cu o urmă coral aprins de ruj.
Eu nu folosesc ruj coral.
De fapt, în ultimii doi ani aproape că nici nu mă mai machiam. La birou — rimel, uneori sprâncenele. Atât. La început pentru că mi-era lene să mă trezesc mai devreme, apoi pentru că „pentru ce”, iar după aceea devenise pur și simplu obișnuință. Dar ruj coral nu avusesem niciodată. Culoarea aceea nu mi se potrivea. Cu ea arătam imediat ca o vânzătoare de pepeni de pe marginea drumului.
Am stat și m-am uitat la șervețel atât de mult, încât am uitat să mai desfac sacoșele.
— Elena? a strigat Dragoș din cameră. Ai venit?
— Da.
Am pus repede șervețelul la loc, fără să înțeleg de ce. Ca și cum aș fi prins pe cineva furând, dar aș fi decis deocamdată să mă prefac că nu văzusem nimic.
A intrat în bucătărie în pantaloni scurți de casă și tricou, m-a sărutat pe obraz și s-a uitat în sacoșă.
— O, ai luat cireșe.
Dacă ar fi fost agitat, dacă s-ar fi foit, dacă s-ar fi străduit prea tare să pară firesc, probabil mi-ar fi fost mai ușor. Dar era calm. Cu adevărat calm. Așa de liniștiți se poartă ori oamenii nevinovați, ori cei care mint de suficient de mult timp încât s-au obișnuit.
— A trecut cineva pe la tine azi? am întrebat, desfăcându-mi elasticul din păr.
— Pe la mine? A deschis frigiderul. Doar curierul. De ce?
— Vecina a spus că a văzut o femeie. A crezut că e sora mea.
El a zâmbit scurt, fără măcar să întoarcă capul:
— Poate era de la fisc.
Și a scos caserola cu chiftele.
Mă uitam la spatele lui, la chelia mică și cunoscută, la cusătura de pe umărul tricoului pe care i-o reparasem eu nu demult, și nu înțelegeam de ce mi se făcuse brusc atât de frig.
— Foarte amuzant, am spus.
— Mda, a răspuns el.
Și atât.