Timp de trei luni, aproape fiecare noapte a început la fel. De îndată ce mă întindeam lângă soțul meu, un miros ciudat mă izbea dinspre partea lui de pat. Era greu, dens, lipicios, aproape imposibil de suportat. Părea că intră în cearșafuri, în perne, în pilotă și chiar în aerul dormitorului nostru. Iar ori de câte ori încercam să aranjez patul, să ridic salteaua sau să pun în ordine lucrurile din jurul locului unde dormea el, Andrei devenea atât de iritat, încât simțeam cum mi se strânge inima.
Când a plecat din nou într-o delegație, am hotărât în sfârșit să fac ceea ce mă urmărea de multă vreme. Numai gândul îmi făcea mâinile să tremure. Am luat un cuțit și am tăiat salteaua.
Ceea ce am văzut înăuntru mi-a oprit respirația.
În ultimele săptămâni, mirosul devenise aproape de nesuportat. Nu îmi mai răpea doar somnul. Aveam impresia că mă urmărește peste tot. Schimbam lenjeria aproape zilnic, spălam pernele și cuverturile, țineam ferestrele larg deschise, pulverizam parfum de cameră, uleiuri esențiale și odorizante. Nimic nu funcționa decât pentru puțin timp. Spre seară, duhoarea revenea de fiecare dată, mai apăsătoare, mai compactă și mai persistentă, ca și cum ar fi încercat să mă avertizeze asupra unui lucru pe care eu refuzam cu încăpățânare să-l văd.
Odată cu ea, în mine s-a strecurat încet și o altă senzație: neliniștea. Grea, vâscoasă, sufocantă. Uneori simțeam de parcă cineva s-ar fi așezat pe pieptul meu și mi-ar fi luat aerul. Tot mai des aveam impresia că în casa noastră urma să se întâmple ceva îngrozitor, iar mirosul acela misterios nu era decât primul semn.
Când Andrei a plecat într-o nouă deplasare de serviciu, am rămas singură în liniștea deplină a casei. Atunci am înțeles că nu mai puteam amâna.
Eram căsătoriți de opt ani și locuiam într-o casă mică și primitoare de la marginea Brașovului. Nimic spectaculos, nimic care să atragă privirile. O casă obișnuită, într-un cartier liniștit, cu o curte modestă și vecini care își vedeau de treburile lor. Andrei lucra ca director de vânzări la o firmă de electronice, iar slujba îl ținea mereu pe drumuri: București, Cluj-Napoca, Timișoara. Îmi spusese de nenumărate ori că delegațiile făceau parte din cariera lui, iar eu acceptasem explicația ca pe ceva firesc.
Căsnicia noastră nu fusese niciodată o poveste cu final fericit scris dinainte, dar nici nu aș fi numit-o nefericită. Trăiam liniștit. Fără certuri uriașe, fără scene dramatice, fără explozii de bucurie, însă și fără semne evidente că relația noastră se destrăma.
Cel puțin, asta credeam eu.
În ultimele luni, însă, totul începuse să se schimbe.
În fiecare noapte, după ce Andrei se întindea în pat, mirosul devenea mai puternic. Era clar că venea dinspre jumătatea lui de saltea. Nu părea să vină de pe pielea lui, din haine sau din pantofi. Era un amestec straniu de umezeală, aer stătut și ceva greu, alterat, aproape putred. Aveam impresia că partea lui de pat absorbea acea duhoare mai adânc decât orice alt obiect din cameră. Uneori mă trezeam în miezul nopții, mă ridicam în șezut și rămâneam nemișcată în întuneric, încercând să-i găsesc sursa.
Am încercat tot ce mi-a trecut prin minte. Schimbam cearșafurile fără încetare. Spălam totul la temperaturi ridicate. Într-o zi, am târât salteaua până în curte și am lăsat-o ore întregi în soarele uscat de vară, sperând că lumina, căldura și aerul de munte vor distruge cauza mirosului. Dar de fiecare dată când Andrei se întorcea acasă și dormea din nou pe partea lui, până dimineață duhoarea revenea, de parcă nu dispăruse niciodată.
Într-o seară, nu am mai rezistat și l-am întrebat direct.
— Andrei, chiar nu simți nimic? am spus cât am putut de calm, stând lângă pat. Din saltea vine un miros foarte ciudat și foarte puternic.
Nici măcar nu s-a întors imediat spre mine.
— Elena, iar exagerezi, a răspuns pe un ton iritat. Nu miroase a nimic.
Dar eu știam că minte.
Mirosul era real.
Cu cât încercam mai mult să aflu de unde venea, cu atât comportamentul lui Andrei mă speria mai tare. Mai ales atunci când atingeam partea lui de pat, ridicam salteaua, schimbam așternuturile sau mutam lucrurile din jur. Într-o clipă devenea încordat, nervos și imprevizibil. Într-o zi și-a pierdut cumpătul și a strigat:
— Nu te mai atinge de lucrurile mele! Lasă totul exact așa cum este!
Am rămas încremenită. Andrei ridica rar vocea. Putea fi rece, încăpățânat sau retras, dar asemenea izbucniri de furie aproape că nu existaseră între noi. Atunci, pentru prima dată, frica s-a trezit cu adevărat în mine.
În noaptea aceea, mirosul a fost mai puternic ca oricând. Părea să urce de sub pat, să se târască prin cameră, să-mi intre pe sub piele, să-mi umple nările și să-mi taie respirația. Am rămas întinsă în întuneric, privind tavanul și ascultându-mi inima cum bătea din ce în ce mai repede.
A doua zi dimineață, Andrei a plecat la București într-o delegație de trei zile. M-a sărutat pe frunte, mi-a amintit să încui ușa de la intrare și a plecat, așa cum făcuse de atâtea ori înainte.