Am așteptat până când pașii lui s-au stins. Apoi am ascultat motorul mașinii îndepărtându-se pe stradă. Când nu s-a mai auzit nimic, casa a fost cuprinsă de o tăcere totală.
Atunci m-am uitat spre pat.
Ceva s-a schimbat în mine. În adâncul sufletului știam că, de data aceasta, nu voi mai da înapoi.
Salteaua se afla deja în mijlocul camerei când mi-am adunat în sfârșit curajul. O trăsesem pe podea, o întorsesem cu partea potrivită în sus și stăteam deasupra ei, cu un cuțit în mână. Palmele îmi erau ude de transpirație, degetele îmi tremurau, iar respirația îmi venea în reprize scurte.
Am tras adânc aer în piept și am trecut încet lama peste material.
Prima tăietură a fost surprinzător de grea. Pânza se împotrivea, dar și mai puternic se împotrivea ceva din mine. Aveam senzația că nu desfac o saltea, ci îmi spintec propria viață și toate tainele adunate în ea.
Abia s-a deschis materialul, când un val de duhoare m-a lovit atât de violent, încât mi-am acoperit instinctiv gura cu palma. Aerul devenise dens, aproape palpabil. Un fior rece mi-a străbătut corpul, stomacul mi s-a răsucit, iar ochii mi s-au umplut de lacrimi.
Am făcut un pas înapoi fără să gândesc. O clipă mai târziu, m-am aplecat din nou.
— Ce ai ascuns aici? am șoptit, fără să știu cui îi adresam de fapt întrebarea.
Am continuat să tai. Sub husa exterioară a apărut spuma, umedă și înnegrită pe alocuri. Apoi am văzut un pachet mare din plastic. Era legat strâns, lipicios la atingere și acoperit de pete de mucegai.
Inima aproape că mi s-a oprit.
Mă pregătisem pentru multe. Pentru mâncare stricată. Pentru cadavrul vreunui animal. Pentru ceva neobișnuit, dar totuși explicabil. Însă vederea acelei pungi m-a înspăimântat mai mult decât oricare dintre aceste variante.
M-am lăsat încet pe vine și mi-am ținut respirația cât am putut. Cu grijă, am început să trag pachetul din interiorul saltelei. Degetele îmi tremurau atât de tare, încât abia puteam ține plasticul alunecos. Din el venea un miros umed, dulceag și putred, atât de gros, încât tot ce îmi doream era să fug cât mai departe și să uit că văzusem vreodată acel lucru.
Dar nu mai exista drum înapoi.
Am tăiat primul strat de ambalaj.
Sub el se afla încă un înveliș gros din plastic. Cel care ascunsese pachetul făcuse, evident, tot ce putea pentru a-i proteja conținutul. Sau pentru a împiedica mirosul să iasă la suprafață.
Când am început să desfac al doilea strat, am observat că înăuntru se afla ceva învelit în pânză. Cuverturi vechi, bucăți rupte de pătură, cârpe decolorate, unele îmbibate într-un lichid necunoscut. Totul fusese împachetat cu o precizie tulburătoare, ca și cum nu ar fi fost vorba despre niște gunoaie, ci despre un secret care nu trebuia să vadă niciodată lumina zilei.
Pentru câteva secunde am rămas complet nemișcată.
Un gând îngrozitor mi-a trecut prin minte. Era atât de cumplit, încât am încercat imediat să-l alung. Pentru o clipă am fost convinsă că înăuntru se ascundea ceva cu adevărat monstruos, ceva pentru care nimeni nu se poate pregăti.
Genunchii mi s-au înmuiat și m-am prăbușit pe podea.
Totuși, nu m-am oprit.
Trebuia să aflu adevărul.
Sub straturile de material am găsit un pachet vechi, înfășurat strâns cu bandă adezivă. Avea pete întunecate. Unele se cojeau, altele intraseră atât de adânc în țesătură, încât nu mai puteam spune de unde proveneau. Un lucru era însă limpede de la prima vedere: acel pachet nu fusese ascuns acolo de o zi sau două. Zăcuse în saltea multă vreme. Poate luni întregi.
Am tăiat cu grijă banda adezivă.
Când învelișul s-a desfăcut în sfârșit, vreme de câteva clipe nu am înțeles ce priveam.
Înăuntru nu era nimic care să semene cu un cadavru și nici cu o dovadă directă a unei crime. Dar ceea ce am descoperit era, într-un fel, aproape și mai înfiorător.
Erau scrisori.
Fotografii vechi.
Lucruri personale care îi aparțineau lui Andrei.
Totul fusese aranjat cu o exactitate neliniștitoare, de parcă cineva nu adunase doar amintiri, ci dovezi ale unei vieți ascunse cu grijă de restul lumii.
Am scos primul plic. Din cauza umezelii, hârtia devenise moale, iar marginile se înnegriseră, însă scrisul încă se putea citi. Apoi am luat un al doilea plic. Și un al treilea. Sub ele se aflau fotografii: unele îngălbenite de vreme, altele alb-negru, iar câteva păreau făcute relativ recent. În toate, Andrei era mult mai tânăr. În unele râdea cu o sinceritate pe care nu i-o mai văzusem de ani întregi. În altele apărea lângă oameni pe care nu îi întâlnisem niciodată. Femei. Bărbați. Camere necunoscute. Străzi. Mașini. Depozite, lăzi și locuri care nu însemnau nimic pentru mine.
Am răsfoit fotografie după fotografie, iar în mine se întindea o pustietate rece.
Unele scrisori îi erau adresate lui. Scrisul de mână se schimba de la una la alta: când grăbit și neliniștit, când mare și sigur. În ele se vorbea despre întâlniri secrete, sentimente, lungi perioade de tăcere și întâmplări despre care Andrei nu îmi spusese niciodată nimic. Printre rânduri se amestecau declarații de dragoste, reproșuri, așteptări, frici și planuri de viitor.