El și-a coborât privirea. I s-a făcut rușine de propriile gânduri. Până atunci, privise căsătoria lor exact ca pe o înțelegere. Un drum temporar prin care să-și rezolve hârtiile, să obțină o adresă și să poată porni mai departe.
— Eu nu… a început el, dar s-a oprit.
— Nu trebuie să te justifici, l-a întrerupt ea calm. Înțeleg foarte bine. Nu ești primul om ajuns într-o asemenea situație. Dar ești primul pe care am ales să-l ajut în felul acesta.
Cuvintele acelea l-au făcut să ridice capul.
— De ce eu? a întrebat.
Doamna Maria l-a privit lung, de parcă își cântărea încă o dată hotărârea.
— Pentru că scriai altfel decât ceilalți, a spus ea. În scrisorile tale era ceva diferit.
Andrei nu a găsit imediat un răspuns. Scrisorile… Le scrisese din singurătate, din plictiseală, din nevoia de a vorbi omenește cu cineva, măcar prin câteva rânduri. Nu-i trecuse prin minte că cineva le-ar putea reciti și ar vedea în ele mai mult decât niște cuvinte aruncate din spatele zidurilor.
— Nici nu știu ce să spun, a mărturisit el sincer.
— Atunci nu spune nimic, i-a răspuns ea mai blând. Trăiește. Pentru început, e destul.
În cameră s-a lăsat tăcerea. Dar nu era tăcerea aceea grea și apăsătoare cu care Andrei se obișnuise în anii de penitenciar. Era o liniște așezată, aproape omenească.
El și-a întors din nou privirea spre fotografii.
— Dumneavoastră sunteți aici? a întrebat, arătând spre o poză în care o femeie tânără stătea lângă un grup de bărbați în uniforme.
— Eu, a dat ea din cap.
— Sunteți cu totul altfel acolo.
— Oamenii se schimbă, a spus ea calm. Uneori mult mai mult decât sunt pregătiți să recunoască.
Andrei a înțeles atunci, cu o limpezime neașteptată, că în fața lui nu se afla doar o bătrână singură care alesese să-i întindă o mână. În spatele ei exista ceva mare, apăsător, poate dureros, ceva despre care nu avea de gând să vorbească direct.
— Și acum? a întrebat el. De ce trăiți singură aici?
Ea a tăcut o vreme.
— Pentru că așa e mai bine, a răspuns în cele din urmă. Uneori liniștea rămâne singurul lucru de care omul chiar are nevoie.
Andrei nu a mai pus nicio întrebare. Era limpede că nu totul putea fi spus într-o singură seară.
Au ieșit împreună din cameră. Doamna Maria a închis ușa cu grijă, ca și cum își lăsa trecutul înăuntru.
În bucătărie a pus ibricul pe foc.
— Probabil ți-e foame, a spus ea, scoțând pâine și mâncare simplă.
Abia atunci Andrei a simțit cât de mult trecuse de când nu mai stătuse așa, într-o casă caldă, la o masă obișnuită, fără ca cineva să-l privească bănuitor.
— Mulțumesc, a rostit el încet.
Ea nu i-a răspuns cu vorbe. A încuviințat doar, aproape imperceptibil.
Afară se întunecase. Vântul mișca ramurile, iar umbrele lor alunecau încet pe pereți.
Andrei mânca fără grabă, ca și cum s-ar fi temut că acel moment fragil s-ar putea risipi dintr-o clipă în alta.
— Mâine îți arăt un loc unde ai putea încerca să te angajezi, a spus doamna Maria. Nu-ți promit că va fi ușor, dar vei avea o șansă.
El a ridicat ochii spre ea, uimit.
— Ați aranjat deja asta?
— Nu-mi place dezordinea, a răspuns ea scurt.
Fără să vrea, Andrei a zâmbit.
Pentru prima dată după mulți ani, a simțit că viața ar putea face o cotitură în altă direcție.
Totuși, undeva în adâncul lui rămânea o întrebare. Nu despre ea. Despre el însuși.
Va fi în stare cu adevărat să înceapă de la capăt?
Noaptea a trecut neliniștit. S-a răsucit mult timp pe pat, ascultând sunetele casei cu care nu se obișnuise încă. Scândurile trosneau, vântul se izbea de fereastră, iar dincolo de perete se auzeau, din când în când, pași ușori.
Dimineața însă totul a început altfel.
Mirosul de cafea l-a trezit înaintea oricărui ceas, pe care oricum nu îl avea.
A intrat în bucătărie și a văzut-o pe doamna Maria așezată deja la masă.
— Bună dimineața, a spus ea.
— Bună… a răspuns el, încă pe jumătate adormit.
Ea a împins o ceașcă spre el.
— Obișnuiește-te, a zis. Aici totul e modest, dar fiecare lucru are locul lui.
Andrei s-a așezat, a luat ceașca între palme și a înțeles deodată că acela putea fi primul lui mic-dejun cu adevărat liniștit din ultimii șapte ani.
În clipa aceea încă nu știa că tot ce începea să se întâmple cu el nu era decât începutul unei schimbări care avea să-i atingă nu doar viața, ci și felul în care se vedea pe sine.
Dimineața curgea încet, aproape solemn, ca și cum însăși casa se deprindea cu prezența noului locatar. Andrei bea cafea, privea pe geam și, pentru prima oară după foarte mult timp, nu simțea acea încordare permanentă în piept. Nu se auzeau voci aspre, ordine tăiate scurt, nici senzația că fiecare pas îi este urmărit. Era doar liniște, iar el încă nu știa cum să se poarte cu ea.
Doamna Maria era pregătită de plecare. Purta un palton simplu, dar curat, părul îi era prins cu grijă, iar privirea îi rămânea adunată și serioasă.
— Astăzi e o zi importantă pentru tine, i-a spus. Începuturile se fac din lucruri mici, dar trebuie făcute temeinic.
Andrei a dat din cap. Nu a pus întrebări inutile. În puținul timp petrecut cu ea înțelesese deja că femeia nu vorbea decât atunci când avea ceva de spus.