Au ieșit împreună din casă. Afară i-a întâmpinat aerul rece și câțiva trecători grăbiți. Comuna părea tăcută, ca și cum timpul s-ar fi mișcat acolo mai încet. Nu era ca în oraș: totul curgea mai domol, dar oamenii păreau să se privească unii pe alții cu mai multă atenție.
Primul loc în care s-au oprit a fost un atelier mic, la marginea comunei. Ușa a scârțâit încet când au intrat, iar din fundul încăperii a apărut un bărbat trecut de cincizeci de ani.
— Doamna Maria? s-a mirat el. De când nu v-am mai văzut.
— Ilie, a spus ea, înclinând scurt capul. Am nevoie de ajutorul tău.
Nu a vorbit mult. Câteva fraze calme, precise, și situația a devenit limpede. Andrei stătea lângă ea, simțindu-se aproape ca un străin într-o discuție care îi privea totuși întreaga viață.
Bărbatul l-a măsurat din priviri, ca și cum ar fi încercat să vadă, dintr-o singură privire, cât adevăr era în el.
— Știi să muncești? l-a întrebat.
— Știu, a răspuns Andrei scurt.
— Atunci încercăm, a spus Ilie. Nu-ți promit nimic, dar îți dau o șansă.
Pentru Andrei, asta era mai mult decât îndrăznise să spere.
Când au ieșit din atelier, nu s-a mai putut abține.
— Vă mulțumesc, a spus.
Doamna Maria a încuviințat ușor.
— Nu mie să-mi mulțumești. Muncește, și atunci o să se lege lucrurile.
Zilele au început treptat să se așeze într-o rânduială nouă. Munca era grea: efort fizic, ore lungi, oboseală care se lăsa seara pe umeri ca o haină udă. Dar era o altfel de oboseală. Curată. După ea puteai să te întinzi în pat și să adormi fără rușine.
Andrei se prindea încet de ritm. Venea mai devreme, pleca mai târziu și făcea tot ce putea ca să nu dezamăgească. La început, oamenii îl priveau cu neîncredere, însă pe măsură ce timpul trecea, suspiciunea se domolea și îl lăsau să intre, încet, printre ai lor.
Nici casa nu i se mai părea străină. Se obișnuise cu serile tăcute, cu felul în care doamna Maria citea la masa din bucătărie, cu observațiile ei rare, dar atât de exacte încât rămâneau în minte.
Despre trecut aproape că nu vorbeau. Iar asta le convenea amândurora.
Dar într-o seară totul s-a schimbat brusc.
S-a întâmplat târziu. Andrei se întorsese de la lucru mai târziu decât de obicei. Casa era întunecată.
— Doamna Maria? a strigat el.
Nu a primit niciun răspuns.
A trecut repede prin hol și a intrat în cameră. A găsit-o în fotoliu, cu mâna strânsă la piept, respirând greu, sacadat.
— Ce aveți? a întrebat el, repezindu-se spre ea.
Femeia a încercat să răspundă, dar cuvintele abia îi ieșeau.
— Nu… te speria… a șoptit.
Andrei nu a ascultat-o. A găsit telefonul, a chemat ambulanța, apoi s-a întors lângă ea și i-a ținut mâna.
— O să fie bine, a spus, deși nici el nu știa dacă era adevărat.
Ea îl privea atent, de parcă încerca să-i memoreze chipul.
— Tu… o să te descurci, a rostit foarte încet.
— Să nu spuneți asta, a izbucnit el.
Și tocmai în acele minute Andrei a înțeles cât de mult ajunsese să țină la ea. Nu ca la o soție pe hârtie, nu ca la omul care îl ajutase cu domiciliul și cu acoperișul de deasupra capului, ci ca la cineva cu adevărat apropiat.
Ambulanța a venit repede.
Orele care au urmat s-au amestecat într-o ceață fără margini.
Spitalul, așteptarea, coridoarele reci, mirosul de medicamente. Andrei stătea pe un scaun tare și nu-și găsea locul.
Când medicul a ieșit spre el, s-a ridicat imediat.
— Starea este gravă, a spus acesta. Dar facem tot ce putem.
Andrei a dat din cap în tăcere. Nu mai avea cuvinte.
Noaptea s-a întins nesfârșit.
Își amintea totul: primele zile în casa ei, discuțiile lor, vocea ei calmă, privirea ei dreaptă. Și felul în care, fără vorbe mari, îi schimbase viața de la rădăcină.
Dimineața l-au lăsat să intre la ea.
Maria stătea aproape nemișcată, dar avea ochii deschiși.
— Ai venit, a spus ea încet.
— Bineînțeles, a răspuns Andrei, încercând să-și țină vocea dreaptă.
S-a așezat lângă pat.
— Voiam să vă spun… a început, apoi a tăcut.
Nu găsea cuvintele potrivite.
Ea a zâmbit slab.
— Nu trebuie, a spus. Eu înțeleg.
El i-a strâns mâna mai tare.
— Nu trebuie să… plecați, a șoptit.
Doamna Maria l-a privit îndelung.
— Uneori… omul face tot ce îi este dat să facă… a spus ea. Iar mai departe nu mai hotărăște el.
Andrei și-a plecat capul.
— Tu nu mai ești omul care mi-a intrat prima dată în casă, a continuat ea. Asta contează cel mai mult.
El nu a putut răspunde.
Peste câteva ore, doamna Maria s-a stins.
Andrei nu a plâns. Lacrimile parcă înghețaseră undeva adânc, într-un loc la care nici el nu putea ajunge. A rămas doar în picioare, lângă fereastră, incapabil să înțeleagă până la capăt ce se întâmplase.
Înmormântarea a fost simplă și tăcută. Câțiva oameni, câteva cuvinte scurte, vânt rece.
Casa l-a întâmpinat cu o goliciune pe care nu o mai simțise niciodată.
A rămas mult timp în prag, fără să îndrăznească să intre.
Până la urmă, a deschis ușa.
Înăuntru, toate lucrurile erau la fel. Aceeași masă, aceeași lampă, aceleași cărți.
Doar ea nu mai era.
Primele zile au fost cele mai grele. Liniștea care cândva îl alinase devenise apăsătoare, aproape dureroasă.