„Am investit amândoi în locul ăsta.”
Orice.
Dar Radu a tăcut.
Gheorghe nu s-a oprit:
— Vreau doar să înțelegi un lucru. Ai venit aici ca soția fiului meu. Apartamentul a fost al meu și tot al meu va rămâne.
Elena și-a simțit degetele tremurând.
— Știu foarte bine asta.
— Atunci e în regulă.
— Dar de ce îmi spuneți tocmai acum?
— Pentru că în ultima vreme te porți de parcă ai fi stăpâna locului.
Elena a scos un râs scurt, fără veselie.
— Și ce sunt atunci aici?
— Soția fiului meu.
— Am înțeles.
— Elena, a intervenit Radu încet. Nu începe.
Ea s-a întors spre el.
— Eu încep?
— Îți cer doar să nu faci scandal.
Gheorghe și-a împins farfuria într-o parte.
— Și, în general, ai putea să fii ceva mai recunoscătoare. Nu orice tată își lasă nora să locuiască gratuit în apartamentul lui.
Elena a tăcut câteva secunde.
Apoi a întrebat, cu o voce neașteptat de calmă:
— Pentru ce anume ar trebui să vă fiu recunoscătoare?
Radu a ridicat brusc privirea.
— Elena…
— Nu, chiar vreau să știu.
Gheorghe s-a încruntat.
— Măcar pentru că aveți un acoperiș deasupra capului.
— Bine. Vă mai amintiți în ce stare era apartamentul acum trei ani?
— Era într-o stare normală.
— În baie era mucegai.
— Exagerezi.
— Am schimbat toate țevile. Am pus ferestre noi. Am făcut bucătăria. Am refăcut instalația electrică din banii noștri. Mașina de spălat am cumpărat-o noi. Boilerul la fel. Balconul l-am închis tot noi.
— Le-ați făcut pentru voi.
— Da. Pentru noi. Pentru că locuiam aici.
Elena nu mai vorbea tare. Cu cât continua, cu atât vocea îi devenea mai liniștită.
— Iar mașina dumneavoastră cine a reparat-o primăvara trecută?
Fața socrului s-a înroșit.
— Ce legătură are mașina?
— Are foarte mare legătură. Cine v-a cumpărat medicamente când ați stat la pat cu febră? Cine v-a dus la investigații? Cine vă sună în fiecare duminică să vă întrebe dacă aveți nevoie de ceva gătit? Cine a stat ieri două ore să vă facă găluștele cu cartofi preferate doar pentru că ați spus că cele din magazin nu vă plac?
— Acum îmi scoți toate astea pe ochi?
— Nu. N-am ținut niciodată socoteala.
Elena a înghițit nodul din gât.
— Până în seara asta. Până când mi-ați explicat că, de fapt, sunt aproape o străină în casa în care am muncit trei ani.
Radu s-a ridicat de la masă.
— Gata. Ajunge. Opriți-vă amândoi.
— Eu am spus tot ce aveam de spus, a răspuns Elena încet.
Gheorghe s-a ridicat și el.
— Văd că ai uitat ce înseamnă respectul.
— Nu. Doar am obosit să încerc mereu să-l câștig.
— Locuiești în apartamentul meu!
— Știu.
— Atunci să nu uiți care îți este locul.
După acele cuvinte, înăuntrul Elenei s-a făcut o liniște ciudată.
L-a privit pe socrul ei.
Apoi și-a întors ochii spre Radu.
El pălise.
— Tată, nu trebuia să spui asta…
Dar era deja prea târziu.
Elena s-a ridicat.
— Bine, domnule Stan. Acum știu care îmi este locul.
A ieșit din bucătărie și s-a îndreptat spre dormitor.
Radu a ajuns după ea peste aproximativ două minute.
Elena scosese deja din dulap o geantă de voiaj.
— Ce faci?
— Îmi strâng lucrurile.
— Unde pleci?
— La mama.
— Elena, termină. Tata a spus lucruri la nervi.
— N-a spus nimic din greșeală. A spus exact ceea ce gândește.
— E bătrân. Așa este firea lui.
Elena s-a întors brusc spre soțul ei.
— Are șaizeci și trei de ani, Radu. Nu nouăzeci și trei. Înțelege foarte bine fiecare cuvânt pe care îl rostește.
— Bine. Vorbim mâine despre toate.
— Despre ce anume?
— Acum ești prea tulburată.
— Nu. Dimpotrivă. Nu m-am mai simțit de mult atât de limpede.
Își împăturea puloverele și le punea în geantă.
Radu stătea în prag, fără să știe ce să facă.
— Ascultă-mă… Ieși acum în bucătărie, cere-i scuze tatălui meu și încheiem totul aici.
Elena a rămas nemișcată.
— Poftim?
— Spune-i doar că ai vorbit la mânie.
Câteva clipe l-a privit ca și cum l-ar fi văzut pentru prima dată.
— Eu să-mi cer scuze?
— Și tu i-ai spus destule.
— I-am spus adevărul.
— Elena, este tatăl meu.
— Iar eu sunt soția ta.
— Nu mă obliga să aleg între voi.
— Nu te obligă nimeni să alegi. Tu ai ales deja de partea cui stai.
Radu și-a trecut palma peste față.
— Doamne… Chiar trebuie să distrugem o familie din cauza unei singure certe?
Elena a închis fermoarul genții.
— O familie nu se destramă din cauza unei singure certuri. Se destramă atunci când unul dintre oameni tace de fiecare dată când celălalt este umilit.
Afară începuse o ploaie rece de toamnă.
Elena și-a pus geaca, și-a luat bagajul și a ieșit pe hol.
Gheorghe încă stătea în bucătărie.
Nici măcar nu s-a întors spre ea.
— La revedere, a spus Elena.
— Drum bun.
Atât.
Niciun „Nu face prostii”.
Niciun „Rămâi”.
Niciun alt cuvânt.
Mama Elenei locuia într-un sat aflat la aproape o sută de kilometri de oraș.
A ajuns acolo târziu, în aceeași seară. Autobuzul a lăsat-o lângă o stație mică, iar de acolo mai avea de mers pe jos aproape zece minute.
Peste grădini plutea o burniță măruntă, pământul moale se lipea de tălpi, iar din curțile vecine se auzeau câinii lătrând unii la alții.
Mama a deschis ușa înainte ca Elena să apuce să bată a doua oară.