— Doamne, fetița mea, ești udă leoarcă.
— Bună, mamă.
Femeia a privit geanta de voiaj.
Nu a întrebat nimic.
Doar i-a luat-o din mână.
— Intră. Am făcut ciorbă.
Elena a pășit în holul cald și, dintr-odată, a început să plângă.
Nu în apartament.
Nu în autobuz.
Nici atunci când Radu îi spusese să meargă să-și ceară scuze tatălui său.
A plâns abia acolo.
Când a văzut papucii vechi ai mamei lângă prag, prosopul atârnat lângă sobă și borcanul familiar cu mere uscate de pe pervaz.
— Hai, vino la mine, a murmurat mama, îmbrățișând-o.
— Mamă… Nu mai puteam.
— Atunci nu mai trebuia să înduri.
Au stat mult timp în bucătărie.
Mama a ascultat-o fără să o întrerupă.
Doar când Elena a ajuns la vorbele socrului despre „locul” ei, femeia și-a ridicat sprâncenele.
— Și Radu ce a spus?
— Mi-a cerut să-mi cer scuze.
Mama a oftat greu.
— Asta e și mai rău.
— Îl iubesc.
— Știu.
— Dar nu vreau să mă întorc acolo.
— Și cine te obligă să te întorci?
În primele zile, Radu a sunat-o aproape fără oprire.
Elena nu a răspuns.
Apoi au început să apară mesajele.
„Hai să vorbim.”
„Mi-e dor de tine.”
„Nu poți pur și simplu să pleci.”
„Tata s-a liniștit.”
Ultimul mesaj a enervat-o mai tare decât toate celelalte.
De parcă problema ar fi fost doar că Gheorghe se enervase puțin.
După aceea, Radu a încetat să mai scrie.
A trecut o săptămână.
Apoi încă una.
Elena lucra de la distanță, o ajuta pe mama ei prin gospodărie, iar seara beau împreună ceai în bucătărie.
În mod neașteptat, îi era mai ușor să respire.
Nimeni nu verifica dacă ștersese bine masa.
Nimeni nu-i explica felul „corect” de a face ciorbă.
Nimeni nu-i amintea cui îi aparținea acoperișul de deasupra capului.
Într-o dimineață de sâmbătă, mama a privit pe fereastră spre curte.
— Elena.
— Ce este?
— A venit cineva.
La poartă stătea Radu.
Singur.
Fără tatăl lui.
Și cu o geantă mică de voiaj în mână.
Elena a ieșit pe verandă.
— Bună.
— Bună.
Părea obosit și îngândurat.
— Pot să intru?
Elena a deschis poarta fără să spună nimic.
Mama pusese deja apa la fiert.
— Intră, Radu, i-a spus ea pe un ton firesc, ca și cum ginerele venise pur și simplu în vizită. Ai mâncat?
— Nu.
— Atunci spală-te pe mâini. Am făcut papanași.
Elena și-a privit mama surprinsă.
Femeia a ridicat doar din umeri.
— Oamenii flămânzi nu pot purta o discuție cum trebuie.
La micul dejun au vorbit foarte puțin.
După aceea, mama a ieșit în curte.
Radu și Elena au rămas singuri în bucătărie.
— Mi-am luat lucrurile, a spus el.
— Din apartament?
— Da.
Elena a lăsat încet cana pe masă.
— Tatăl tău?
— A țipat. A spus că tu m-ai întors împotriva lui.
— Nu te-am întors împotriva nimănui.
— Știu.
Radu și-a frecat obosit fața cu ambele mâini.
— Elena, am greșit.
Ea nu i-a răspuns.
— Trebuia să-l opresc cu mult timp în urmă. Nu doar în seara aceea. Și atunci când te critica pentru mâncare, pentru renovare, pentru orice fleac.
Și-a plecat capul.
— Credeam că dacă tac, nu va izbucni un conflict. Dar am înțeles că și tăcerea este o alegere.
Elena a simțit cum i se umezesc din nou ochii.
— Cel mai mult m-a durut când mi-ai spus să-mi cer scuze în fața lui.
— Știu.
— Nici măcar nu înțelegeai ce faci.
— Nu înțelegeam.
Radu a ridicat privirea spre ea.
— Am înțeles abia după ce am rămas singur cu el.
Elena a tăcut.
— A doua zi dimineață a început să spună că, în sfârșit, în apartament va fi ordine. Și, când l-am auzit, am simțit ceva aici, înăuntru.
A zâmbit trist.
— M-am dus în bucătărie și nu mai era cana ta. Nu mai era cutia cu prânzul meu. Halatul tău nu mai atârna pe ușă. Atunci am priceput un lucru simplu: el a spus mereu că apartamentul îi aparține. Dar tu ai fost cea care l-a făcut să semene cu un cămin.
Elena s-a întors spre fereastră.
În curte, mama întindea rufele spălate.
— Eu nu vreau să mă întorc acolo, a spus Elena încet.
— Nici eu.
Elena s-a întors brusc.
— Ce-ai spus?
— Nu-ți cer să te întorci.
Radu a arătat spre geanta de lângă scaun.
— Am venit la tine.
— Radu, aceasta este casa mamei mele.
— Știu. Nu am de gând să mă instalez aici pentru totdeauna fără să discutăm. Nu vreau să mă impun.
În acel moment, ușa s-a deschis.
Mama auzise ultimele cuvinte.
— Și cine a spus că te impui?
Radu a rămas încurcat.
— Eu doar…
— Camera liberă există. Acoperișul nu curge. Lemne pentru iarnă avem.
L-a privit atent.
— Dacă nu-i mai faci rău fetei mele, poți să rămâi.
— Mamă…
— Ce „mamă”? a zâmbit ea. Lasă-l să trăiască puțin și la aer curat. Poate îi mai vine mintea la cap.
Pentru prima dată în acea dimineață, Radu a râs.
Așa au rămas acolo.
La început au crezut că va fi doar pentru o lună.
Apoi au hotărât să stea până la primăvară.
În cele din urmă, și-au dat seama că nu se grăbeau nicăieri.
Radu mergea zilnic la serviciu în oraș, iar Elena continua să lucreze de acasă.
În weekenduri, au reparat acoperișul bucătăriei de vară, au îndreptat poarta veche și au plantat lângă verandă doi meri tineri.
Mama nu se amesteca niciodată în certurile lor.
Dacă observa că discuția începea să se încingă, spunea doar:
— Descurcați-vă singuri. Sunteți amândoi oameni maturi.