Eram căsătoriți de patruzeci și șapte de ani când, pentru prima dată, m-am întrebat cu adevărat dacă soțul meu nu ascundea ceva de mine.
Nu era vorba despre bani.
Nici despre vreun secret obișnuit de familie.
Totul pornise de la o simplă ceașcă de ceai.
Cu zece ani în urmă, într-o duminică fără nimic deosebit, pregăteam cina în bucătărie când Andrei a intrat și mi-a spus, aproape din senin:
— Maria, ai putea să faci o ceașcă de ceai la ora patru?
Nici măcar nu m-am întors spre el.
— Sigur. Pentru tine?
A tăcut câteva clipe, lucru care m-a făcut să ridic sprâncenele.
— Nu. Nu o va bea nimeni.
M-am uitat atunci la el. Andrei vorbea cât se poate de serios.
— Atunci de ce să-l mai pregătesc?
S-a dus la dulap, a scos una dintre ceștile noastre albastre, veche de ani buni, și a așezat-o cu grijă pe masă.
— Pune ceaiul aici. Apoi așază ceașca lângă fereastra din sufragerie și las-o acolo până apune soarele.
Am izbucnit în râs. Mi s-a părut că soțul meu încerca să facă o glumă.
Dar Andrei nici măcar nu a zâmbit.
În duminica aceea i-am urmat cererea ciudată. Am făcut ceaiul, am pus ceașca lângă fereastră, iar seara am vărsat băutura rece în chiuvetă.
O săptămână mai târziu, mi-a amintit din nou:
— Maria, te rog să nu uiți ceaiul astăzi.
În a treia duminică s-a întâmplat exact același lucru.
În a patra, la fel.
După câteva luni, ritualul acela misterios a început să mă enerveze.
— Andrei, cui îi tot pui ceaiul acela?
— Fă-mi plăcerea și nu mai întreba.
— Dar vreau să știu de ce.
De fiecare dată, răspunsul lui era aproape identic:
— Într-o zi vei afla.
Anii au trecut.
Iar în fiecare duminică, exact la ora patru, turnam același ceai, fără zahăr, în aceeași ceașcă albastră și o puneam în locul ei obișnuit, lângă fereastră.
La început am crezut că era doar una dintre ciudățeniile soțului meu. Cu timpul însă, am început să observ și alte lucruri.
În fiecare duminică, cu câteva minute înainte de ora patru, Andrei se apropia de fereastră. Privea mult timp strada, uneori dădea cu grijă perdeaua la o parte, apoi se îndepărta ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Într-o zi n-am mai rezistat:
— Andrei, pe cine aștepți mereu acolo?
M-a privit într-un fel atât de neobișnuit, încât am renunțat să mai insist.
Totuși, din clipa aceea, în mintea mea au început să se adune cele mai dureroase presupuneri.
Poate era vorba despre o altă femeie.
Poate despre cineva cunoscut înaintea mea.
Poate că ceașca era un semn secret pentru o persoană din trecutul lui.
Îmi spuneam mereu că sunt absurdități. Nu mai eram tineri. Trăisem aproape o jumătate de secol unul lângă celălalt.
Dar, odată ce suspiciunea își face loc în suflet, nu pleacă atât de ușor.
Într-una dintre duminici, am hotărât să urmăresc și eu strada. Am pus ceaiul lângă fereastră, apoi m-am așezat fără zgomot în celălalt capăt al camerei.
La ora 16:12, pe partea opusă a drumului s-a oprit o mașină veche, de culoare închisă. A rămas acolo aproape un minut, după care a plecat.
Andrei o văzuse și el. Am observat imediat cum i s-au încordat mâinile.
— Cine a fost? l-am întrebat.
— N-am nici cea mai mică idee.
Dar chiar atunci mi-am dat seama că mințea.
În noaptea aceea aproape că nu am dormit.
Duminica următoare, aceeași mașină a apărut din nou. De data aceasta am reușit să văd o femeie pe bancheta din spate. Nu mai era tânără. Privea direct spre casa noastră — mai exact, spre ceașca așezată lângă fereastră.
Inima a început să-mi bată nebunește.
Nu i-am spus nimic lui Andrei.
O săptămână mai târziu am decis să fac un experiment. Pur și simplu nu am mai pregătit ceaiul.
Ora patru a trecut.
Apoi 16:05.
După aceea 16:10.
Andrei a intrat în sufragerie, a văzut pervazul gol și, pentru prima dată în zece ani, mi-a vorbit pe un ton ridicat:
— Maria, unde este ceașca?
— Astăzi nu voi pune nimic acolo.
Chipul i s-a schimbat imediat.
— Te rog. Numai astăzi nu.
— De zece ani fac ceea ce-mi ceri. Cred că am dreptul să știu pentru ce. Măcar atât am câștigat după atâta timp.
A tăcut îndelung. Când a vorbit, vocea îi era atât de gravă, încât am simțit un fior rece.
— Dacă nu pui ceaiul astăzi, s-ar putea să nu mai avem niciodată o altă șansă.
Mi s-a strâns stomacul.
M-am dus în bucătărie și am pregătit băutura. Îmi tremurau mâinile. Am așezat ceașca albastră lângă fereastră și am rămas acolo, așteptând.
Ceea ce s-a întâmplat după aceea nu voi putea uita niciodată.
La 16:17, mașina întunecată s-a oprit din nou pe partea cealaltă a străzii. De data aceasta, femeia nu a rămas înăuntru.
Portiera s-a deschis.
A coborât.
Părea să aibă în jur de șaptezeci de ani. Părul cărunt îi încadra chipul cu grijă, iar în mâini ținea o cutie mică. A pornit încet spre casa noastră.
M-am uitat imediat la Andrei.
Stătea în fotoliu.
Și plângea.
În toți anii petrecuți împreună, aproape că nu-i văzusem niciodată lacrimile.
— Andrei… cine este femeia aceea?
Atunci s-a auzit o bătaie în ușă.
Aș fi vrut să deschidă el, dar soțul meu m-a privit și a spus foarte încet:
— Maria, deschide tu.
M-am apropiat de ușă.