Pe prag se afla aceeași femeie. Câteva secunde m-a privit fără să spună nimic. Apoi a rostit aproape în șoaptă:
— Nu vă mai amintiți de mine, nu-i așa?
Am clătinat încet din cap.
Ochii i s-au umplut pe loc de lacrimi.
— Acum patruzeci și doi de ani aveam doar șaptesprezece ani. Într-o seară rece de iarnă am ajuns în fața vechii dumneavoastră case. Nimeni altcineva nu a vrut să mă primească.
Am rămas nemișcată.
Și, dintr-odată, un fragment îngropat în memorie s-a aprins.
O fată speriată.
Zăpada de dincolo de fereastră.
Casa veche a mamei mele.
Și o cană de ceai fierbinte.
Femeia a continuat:
— Atunci mi-ați deschis ușa. M-ați poftit înăuntru, m-ați lăsat să mă încălzesc și mi-ați dat ceai. Apoi m-ați ajutat să-mi sun mătușa. În dimineața următoare am plecat din oraș. Pentru dumneavoastră poate a fost doar un gest mic de bunătate. Pentru mine însă, noaptea aceea a schimbat totul.
Nu reușeam să scot niciun cuvânt.
Femeia și-a îndreptat privirea spre fereastră.
— Acum zece ani am aflat, în sfârșit, unde locuiți. Dar nu am fost în stare să bat imediat la ușă. Îmi era teamă și mă simțeam stânjenită. Nu știam dacă vă mai amintiți de mine. Așa că, mai întâi, i-am scris lui Andrei.
M-am întors brusc spre soțul meu.
El s-a apropiat încet.
— Mi-a cerut să nu-ți spun nimic până când nu va găsi singură curajul să intre în casa aceasta, mi-a explicat. Până când nu va simți că poate veni.
Eu continuam să-l privesc în tăcere.
— Atunci i-am făcut o promisiune. I-am spus că, în fiecare duminică, la ora patru, va fi o ceașcă de ceai lângă fereastră. Dacă o va vedea din stradă, va ști că ușa noastră este încă deschisă pentru ea.
Într-o clipă, toate lucrurile ciudate din ultimii zece ani au căpătat sens.
Mașina întunecată.
Andrei lângă fereastră.
Ceașca de ceai pusă în fiecare duminică.
Femeia mi-a întins cutia pe care o ținuse tot timpul în mâini.
Am ridicat capacul.
Înăuntru se afla o ceașcă albastră, veche, zgâriată și aproape decolorată de trecerea anilor.
— Din ea mi-ați dat ceai în noaptea aceea, a spus femeia încet. Am păstrat-o în tot acest timp.
Nu am mai reușit să-mi stăpânesc emoțiile.
Lacrimile mi s-au rostogolit pe obraji, iar eu am îmbrățișat-o.
În duminica aceea, pentru prima dată în zece ani, ceaiul de lângă fereastră nu a apucat să se răcească.
Ne-am așezat toți trei la masa din bucătărie.
Andrei s-a ridicat și a pregătit încă o ceașcă.
M-am uitat la el și l-am întrebat:
— De ce nu mi-ai spus niciodată nimic?
A zâmbit ușor.
— Pentru că uneori nu este nevoie să știi pentru cine ții ușa deschisă. Mult mai important este să nu o închizi, atunci când cineva are nevoie să intre.
De atunci, în fiecare duminică facem din nou ceai.
Numai că acum lângă fereastră nu mai stă o singură ceașcă.
Sunt trei.