Eu și Radu eram căsătoriți de douăzeci și șapte de ani, însă unul dintre obiceiurile lui nu încetase niciodată să mă nedumerească.
Iahnia de fasole.
Poate că, spus așa, totul pare o glumă.
Dar, de multă vreme, nu mai era vorba doar despre un fel de mâncare.
În casa noastră, iahnia ajunsese aproape o regulă obligatorie.
De cel puțin două ori pe săptămână, Radu gătea fasole. Uneori se ocupa chiar el, alteori îmi cerea mie să o pregătesc.
Dacă refuzam, chipul lui se schimba imediat.
— Mănâncă măcar puțin, Elena.
— Radu, știi foarte bine că nu suport fasolea.
— Știu. Dar tot trebuie să mănânci.
La început am crezut că era doar una dintre ciudățeniile lui.
Cu timpul însă, obiceiul a început să mă enerveze.
— De ce mă obligi mereu să mănânc ceva ce nu-mi place deloc?
Niciodată nu primeam un răspuns limpede.
— Așa e mai bine.
Tocmai aceste patru cuvinte mă scoteau cel mai tare din sărite.
În douăzeci de ani, trebuie să-l fi întrebat de zeci de ori de ce făcea asta.
Radu schimba subiectul sau zâmbea și îmi răspundea:
— Într-o zi o să înțelegi.
Pe măsură ce trecea timpul, fraza aceea a început să mă neliniștească cu adevărat.
Într-o zi o să înțelegi.
Ce anume?
În ultimele luni, observasem și un alt lucru.
Radu era foarte atent la câtă mâncare îmi rămânea în farfurie.
Dacă lăsam ceva neatins, mă întreba imediat:
— Nu mai mănânci?
Într-o seară am încercat să fac haz de necaz.
— Te uiți la farfuria mea de parcă ai fi pus în ea vreun ingredient secret.
Am râs.
El nu a zâmbit.
Câteva secunde, Radu doar m-a privit fără să spună nimic.
Apoi și-a ridicat paharul și a murmurat:
— Nu mai spune prostii.
Dintr-un motiv pe care nu mi l-am putut explica, momentul acela mi-a rămas întipărit în minte.
Două săptămâni mai târziu, în jurul orei două dimineața, m-am trezit cu o durere ascuțită în abdomen.
La început mi-am spus că avea să treacă.
Numai că durerea devenea tot mai puternică.
În scurt timp se intensificase atât de tare, încât abia mai reușeam să stau dreaptă.
Radu s-a ridicat imediat din pat.
— Trebuie să mergem la spital.
Pe aproape tot drumul nu a scos niciun cuvânt.
Apoi, fără avertisment, m-a întrebat:
— Ai mâncat multă iahnie de fasole astăzi?
M-am întors spre el.
Am simțit cum mi se răcește tot trupul.
— De ce mă întrebi asta?
— Am întrebat și eu.
— Radu, ce pui în mâncarea asta?
Mi-a aruncat o privire scurtă.
— Nimic deosebit.
— De douăzeci de ani insiști să mănânc fasole. Acum mă doare îngrozitor, iar primul lucru la care te gândești este fasolea?
— Elena, te rog.
Atunci, pentru prima dată, mi-au trecut prin minte gânduri cu adevărat înspăimântătoare.
La spital, medicii m-au consultat, mi-au făcut analize de sânge și o ecografie, apoi mi-au pus nenumărate întrebări.
Radu a rămas tot timpul lângă mine.
Am observat că își frământa degetele fără încetare.
Era nervos.
După aproximativ o oră, doctorul Popescu s-a întors cu rezultatele analizelor.
S-a așezat și s-a uitat întâi la mine, apoi la Radu.
Avea o expresie gravă.
— Domnule Ionescu, ați putea să ieșiți câteva minute? Aș vrea să discut cu soția dumneavoastră între patru ochi.
Radu a încremenit.
— De ce?
— Sunt câteva rezultate pe care vreau să i le explic fără ca altcineva să fie de față.
Inima a început să-mi bată atât de tare, încât pentru o clipă aproape că am uitat de durere.
Radu s-a ridicat încet. Când a ajuns la ușă, s-a oprit și s-a uitat la mine.
În ochii lui era ceva greu de înțeles.
Teamă.
Imediat ce ușa s-a închis, l-am întrebat pe medic:
— Domnule doctor, ați găsit ceva grav?
A ezitat o clipă.
— Da.
Mi-am simțit mâinile reci ca gheața.
— Poate avea legătură cu mâncarea?
Doctorul și-a dat seama imediat de ce mă temeam.
— În primul rând, vreau să vă liniștesc: analizele nu arată nimic care să indice o otrăvire sau faptul că cineva a încercat intenționat să vă facă rău.
Am reușit, în sfârșit, să trag aer adânc în piept.
Dar acum apăruse o altă întrebare.
— Atunci de ce i-ați cerut soțului meu să iasă?
A întors spre mine una dintre foi.
— Nivelul fierului din organism este foarte scăzut. Voiam să aflu dacă ați mai avut o asemenea problemă.
Am dat încet din cap.
— Acum douăzeci de ani.
Și atunci mi-am amintit.
După nașterea celui de-al doilea copil, leșinasem de câteva ori.
Medicii îmi spuseseră că analizele de sânge erau foarte proaste.
Dar se întâmplase cu mulți ani în urmă.
Doctorul Popescu m-a întrebat:
— Radu era lângă dumneavoastră atunci?
Nu i-am răspuns imediat.
— Da.
În clipa aceea, amănuntele risipite de-a lungul anilor au început să se lege între ele.
Radu a fost chemat din nou în salon.
Nu am mai vrut să aștept.
— Spune-mi adevărul. De ce m-ai obligat să mănânc fasole în toți acești ani?
A rămas tăcut multă vreme.
Apoi s-a așezat lângă patul meu.
— Mi-a fost frică.
— De ce?
Ochii lui s-au umplut de lacrimi.
— În ziua în care s-a născut copilul nostru, ai leșinat în spital. Medicul mi-a spus că erai foarte slăbită, că trebuia să fii atentă la alimentație și să continui tratamentul. Mi-a enumerat alimentele bogate în fier. Fasolea era și ea pe listă.