Ana nu văzuse niciodată lumina zilei. Se născuse fără darul vederii, iar lumea îi fusese dintotdeauna doar o succesiune de glasuri, pași, mirosuri și atingeri. Pentru tatăl ei, însă, nu era un copil iubit, ci o povară pe care fusese obligat să o poarte.
Cele două surori ale ei crescuseră înconjurate de atenție. Erau lăudate, răsfățate și admirate de cei care le treceau pragul casei. Despre Ana se vorbea cât mai puțin, de parcă existența ei ar fi fost o rușine pe care familia trebuia să o ascundă.
După moartea mamei, lucrurile s-au înrăutățit. Căldura dispăruse cu totul din casă, iar tatăl ei nici măcar nu mai încerca să pară preocupat de soarta fiicei.
În ziua în care Ana a împlinit douăzeci și unu de ani, ușa camerei s-a deschis brusc. Tatăl ei a intrat, a rămas câteva clipe în prag și a spus fără urmă de emoție:
— Mâine te măriți.
Ana și-a întors capul spre vocea lui.
— Cu cine?
— Cu un cerșetor care stă lângă moschee și cere bani de la trecători.
Pentru câteva secunde, fata s-a întrebat dacă nu cumva auzise greșit.
Dar nu avea rost să se împotrivească.
Hotărârea fusese luată fără ca cineva să-i ceară părerea.
A doua zi a avut loc cununia religioasă.
După ceremonie, tatăl i-a întins fiicei o geantă mică în care îi pusese câteva lucruri. Apoi s-a întors către bărbatul care îi devenise soț și a rostit nepăsător:
— De acum înainte, este responsabilitatea ta.
După aceea a plecat.
Nu a îmbrățișat-o.
Nu și-a luat rămas-bun.
Nu i-a urat fericire.
S-a purtat ca și cum, în sfârșit, scăpase de ceva ce considerase o povară ani la rând.
Bărbatul se numea Mihai.
El și-a condus soția până la o căsuță modestă aflată la marginea satului.
Ana se pregătise pentru ce era mai rău.
Însă, după puțin timp, și-a dat seama că se înșelase.
Mihai era un om blând, atent și răbdător. În nopțile reci își împărțea pătura cu ea, o ajuta să se orienteze prin casă, aducea apă, pregătea mâncarea și îi vorbea cu o grijă atât de delicată, încât Ana simțea că, pentru el, ea era cea mai de preț ființă din lume.
Pentru prima dată în viața ei, Ana a simțit că cineva avea nevoie de ea fără să o privească prin filtrul milei.
Zilele au trecut.
Apoi săptămânile.
Iar în sufletul ei a început să se nască dragostea pentru omul pe care nu-l alesese și pe care, la început, nici măcar nu-l cunoscuse.
Totuși, anumite lucruri nu-i dădeau pace.
Uneori, Mihai pleca pentru câteva ore și nu-i spunea unde se duce.
Alteori, oamenii din sat îl salutau într-un fel care nu semăna deloc cu purtarea pe care o aveau față de un simplu cerșetor.
Unii îl tratau cu un respect neobișnuit, ca și cum știau despre el lucruri pe care Ana nu le aflase niciodată.
De fiecare dată când îl întreba despre trecutul lui, Mihai îi răspundea aproape la fel:
— N-am fost întotdeauna omul pe care îl vezi acum.
Într-o zi, la piață, sora ei mai mare, Elena, s-a apropiat pe neașteptate de Ana și i-a prins mâna.
— Sunt lucruri pe care nu le știi, i-a șoptit ea.
— Despre ce vorbești?
Elena s-a aplecat spre ea și și-a coborât glasul.
— Bărbatul cu care te-a măritat tata nu este deloc cine pretinde că este.
Inima Anei a început să bată mai repede.
— Ce vrei să spui?
Sora ei a privit în jur, apoi a continuat:
— Tata nu a aranjat căsătoria pentru că Mihai ar fi sărac.
A făcut o pauză.
— Motivul este cu totul altul.
În restul zilei, Ana nu și-a mai găsit liniștea.
Seara, când au rămas singuri, nu a mai putut păstra întrebarea în ea.
— Spune-mi adevărul. Cine ești cu adevărat?
Mihai a tăcut mult timp.
Apoi s-a așezat lângă ea, i-a cuprins palmele între ale sale și a murmurat:
— Speram să nu afli niciodată în felul acesta.
Respirația Anei s-a îngreunat.
— Despre ce vorbești?
Mihai a tras adânc aer în piept.
După aceea a spus:
— Tatăl tău a știut de la început cine sunt.
Degetele Anei au început să tremure.
Încerca să înțeleagă ceea ce auzea.
— Atunci de ce s-a prefăcut că te vede pentru prima dată?
Mihai s-a ridicat și s-a dus până la fereastră.
Pentru câteva clipe a rămas privind în tăcere afară.
— Pentru că îi convenea ca toți să creadă asta.
În căsuța mică s-a lăsat o liniște apăsătoare.
Dincolo de pereți, vântul mișca ramurile, un copac bătrân trosnea, iar undeva, în depărtare, lătra un câine.
Ana asculta acele sunete și simțea că tot ceea ce crezuse despre viața ei se destramă.
— Ai spus că tata știa cine ești. Dar Mihai nu este numele tău adevărat?
Bărbatul s-a întors către ea.
— Nu.
— Atunci cum te cheamă?
— Puțini oameni îmi cunosc adevăratul nume. În sat am început să fiu numit Mihai abia mai târziu.
Ana a simțit un fior rece.
— Cine ești?
Mihai nu i-a răspuns imediat.
Cuvintele păreau greu de rostit.
— Cu mulți ani în urmă, familia mea era una dintre cele mai respectate din ținut. Aveam livezi, pământuri și prăvălii. Oamenii veneau la tatăl meu pentru sfaturi. Nu eram respectați doar pentru că eram înstăriți, ci pentru că tata nu înșelase niciodată pe nimeni.
Ana asculta fără să-l întrerupă.