— Apoi au apărut oameni care râvneau la averea noastră. Au falsificat acte, au plătit funcționari și l-au acuzat pe tatăl meu de fapte pe care nu le săvârșise. Ne-au luat casa. Ne-au confiscat pământurile. Rudele au fost împrăștiate, iar eu a trebuit să dispar.
Mihai s-a oprit pentru câteva clipe.
— Atunci am început să trăiesc sub un nume fals.
Ana a întrebat cu prudență:
— Ce legătură are tatăl meu cu toate acestea?
Mihai s-a așezat încet lângă ea.
— El a fost unul dintre oamenii care au contribuit la distrugerea familiei mele.
Cuvintele l-au lovit pe Ana mai puternic decât orice altceva.
— Nu…
— Îl cunoștea bine pe tatăl meu. Au făcut afaceri împreună.
— De unde știi?
— Am văzut documentele.
Mihai s-a dus la un cufăr vechi aflat într-un colț al încăperii.
A ridicat capacul și a scos un pachet învelit în pânză.
Ana a auzit foșnetul hârtiei.
— Aici sunt scrisorile tatălui meu. Au fost scoase din casă înainte ca aceasta să ardă.
Ana și-a plimbat degetele peste filele groase.
— Ce scrie în ele?
— Numele omului care a acceptat bani ca să depună mărturie mincinoasă împotriva familiei noastre.
Mihai s-a oprit.
— Omul acela era tatăl tău.
Lacrimile au început să curgă încet pe obrajii Anei.
Tot sufletul ei se împotrivea.
Nu voia să creadă nimic din ce auzea.
Dar lângă ea se afla singurul om care îi arătase vreodată bunătate adevărată.
Iar omul acuzat era tatăl care nu-și ascunsese niciodată disprețul față de ea.
— Atunci de ce te-ai căsătorit cu mine?
Mihai a închis ochii.
— Pentru că tu nu ești vinovată de faptele lui.
— Dar știai totul?
— Da.
— Și ai acceptat?
El a încuviințat.
— La început am refuzat. Nu voiam să te transform într-un instrument al răzbunării mele.
Ana a rămas tăcută.
— Apoi, într-o zi, te-am văzut lângă casă. Stăteai singură în curte și vorbeai cu tine însăți. Atunci am înțeles că în fața mea se afla un om care suferise toată viața fără să fi făcut nimic rău.
Mihai a adăugat cu glas scăzut:
— Am hotărât că nu voi lăsa pe nimeni să-ți provoace și mai multă durere.
Ana și-a acoperit fața cu palmele.
Amintirile au năvălit peste ea.
Tatăl nu-i vorbise niciodată cu blândețe.
Se ferea să o arate musafirilor.
Îi interzicea să iasă în fața străinilor.
Îi fusese rușine de orbirea ei.
Acum, fiecare lucru căpăta o altă înfățișare.
— A vrut doar să scape de mine?
Mihai a tăcut mult timp.
— Cred că adevărul este mai dureros decât atât.
— Ce poate fi mai rău?
— Se temea că într-o zi totul va ieși la iveală.
Ana și-a încruntat fruntea.
— Dar eu ce legătură am?
Mihai s-a întors din nou la cufăr.
— După moartea mamei tale a rămas un lucru despre care tatăl tău probabil nu știa.
— Ce lucru?
El a scos un săculeț mic din piele.
Dinăuntru s-a auzit un clinchet slab.
Mihai a pus obiectul în palma Anei.
Fata a simțit răceala metalului.
Era un inel.
Pe suprafața lui se afla un model în relief, neobișnuit.
Ana a atins desenul cu vârful degetelor și a încremenit.
— Am mai simțit modelul acesta.
— Da.
— Unde?
— Mama ta purta un inel cu același semn.
Ana și-a ridicat brusc capul.
— O cunoșteai pe mama?
— Da.
— Cum?
— S-a întâlnit de câteva ori, în taină, cu tatăl meu.
Ana nu reușea să înțeleagă.
— De ce?
— Încerca să oprească uneltirea.
Pentru prima dată, imaginea mamei sale a început să capete un alt înțeles.
Toată viața o considerase o femeie tăcută, prea slabă pentru a se împotrivi soțului.
Acum afla că mama ei luptase.
— Știa totul?
— Aproape tot.
— Atunci de ce nu mi-a spus niciodată?
Mihai și-a plecat privirea.
— A vrut.
— Când?
— Dar nu a mai apucat.
Ana a strâns inelul în pumn.
Simțea că lucrul cel mai important încă nu fusese spus.
— După moartea ei, tatăl tău a răscolit toată casa, a continuat Mihai. Căuta scrisori, însemnări, orice dovadă. Dar un obiect nu a reușit să-l găsească.
— Ce obiect?
Mihai a făcut o pauză.
— Jurnalul mamei tale.
Ana a tresărit.
— S-a păstrat?
— Da.
— Unde este?
Mihai a clătinat din cap.
— Nu știu încă. Dar cineva l-a ascuns înainte ca tatăl tău să înceapă să caute.
În acel moment, totul începea să se lege.
Tatăl ei o măritase în grabă cu un om pe care satul îl credea un cerșetor fără adăpost.
Probabil sperase că Ana nu se va mai întoarce niciodată acasă și că nimeni nu va da crezare vorbelor lui Mihai.
Numai că planul lui începea să se destrame.
Jurnalul exista undeva.
Iar în paginile lui puteau fi nume, date și dovezi despre ceea ce se întâmplase cu mulți ani în urmă.
Ana nu știa încă faptul că, în aceeași noapte, lângă căsuța lor apăruseră oameni care căutau și ei acele însemnări.
Noaptea a fost neliniștită.
Mihai s-a trezit înainte de zori, când a auzit, departe, tropotul copitelor.
A ieșit cu grijă și a înțeles imediat că primejdia se apropiase.
La marginea pădurii se aflau mai mulți călăreți înarmați.
Nu se apropiau încă de casă.
Păreau să aștepte un semn.
Mihai s-a întors repede înăuntru.
— Trebuie să plecăm.
Ana s-a trezit într-o clipă.
— Au venit pentru jurnal?
— Sau pentru noi.
A ajutat-o să iasă pe ușa din spate.
Ana i-a strâns mâna cu putere.