Nu reușea să-și desprindă ochii de la chipul fiicei mele.
În cele din urmă, cu buzele tremurând, a reușit să rostească o singură propoziție.
— Este adevărat… chiar trăiește.
Mi-am înclinat capul, fără să înțeleg.
Pentru o clipă am crezut că auzisem greșit.
— Bineînțeles că trăiește. Are șapte ani.
Tata s-a prins cu ambele mâini de balustrada prispei, de parcă fără ea s-ar fi prăbușit.
Nu-și lua privirea de la Ilinca.
Apoi s-a uitat direct la mine.
— Doina mi-a spus că nu a supraviețuit, a șoptit el cu vocea frântă. Mi-a spus că fetița voastră a murit în spital. Mi-a arătat chiar și o scrisoare.
Aerul din jurul nostru a devenit, dintr-odată, greu.
Am simțit că plămânii mei nu mai știau cum să tragă aer.
Andrei și-a așezat în tăcere palma pe spatele meu.
— Ce scrisoare? am întrebat atât de încet, încât aproape nu mi-am auzit glasul.
— Una de la spital. Era pe hârtie cu antet oficial. Doina mi-a citit-o într-o dimineață, la micul dejun. Vocea i s-a rupt. Mi-a spus că mă învinovățești pentru tot ce s-a întâmplat. Că nu mai vrei să mă vezi niciodată din cauza a ceea ce ți-am făcut.
— Ce scrisoare?
L-am tras pe Matei mai aproape de mine.
— Du-te în casă, puiule. Ia-o și pe Ilinca și găsește-i ceva bun de mâncare.
— Te rog. Acum.
Andrei i-a condus liniștit pe copii dincolo de ușa cu plasă.
După ce au dispărut înăuntru, am rămas față în față cu bărbatul care stătea la baza treptelor mele.
— Urcă pe prispă.
— Tu chiar ai crezut-o.
— Nu am avut niciun motiv să mă îndoiesc de ea… cel puțin până de curând.
— Ai avut mai multe motive decât poți număra, am răspuns tăios. Ți-am trimis mesaje. Timp de doi ani am sunat regulat pe telefonul fix al casei. Când s-a născut Ilinca, ți-am scris. Ți-am mai trimis o scrisoare când am adus-o acasă de la terapie intensivă.
A clătinat încet din cap.
— Nimic nu a ajuns la mine. Niciun mesaj.
— Doina, am spus.
— Nu am văzut și nu am auzit nimic.
— Doina, a repetat el în șoaptă.
Între noi s-a lăsat o liniște care semăna cu zgomotul unei uși închise foarte departe.
— De ce ai venit tocmai astăzi? l-am întrebat după un timp.
Cu degetele tremurând, a scos din buzunarul paltonului o fotografie împăturită.
Mi-a întins-o.
În imagine, Ilinca stătea în fața școlii, cu ghiozdanul în spate și cu un zâmbet larg.
— De ce abia acum?
— Un cunoscut de-al meu are o nepoată la aceeași școală, a explicat. Săptămâna trecută mi-a trimis fotografia și mi-a scris: „Alexandru, nu cumva aceasta este fiica ta? Seamănă izbitor cu fetița din portretul pe care îl ții în birou.”
Pentru o secundă am simțit că uitasem din nou cum se respiră.
— A trebuit să aflu adevărul. Fața i s-a strâns de durere. Timp de șapte ani am jelit un copil care fusese viu în tot acest timp.
Ar fi trebuit să simt satisfacție.
Ar fi trebuit să mă bucur că adevărul ajunsese, în sfârșit, la el.
În schimb, nu simțeam decât o oboseală adâncă și un gol fără margini.
— Nu ți-a trecut niciodată prin minte să întrebi unde este îngropată?
Tata și-a plecat ochii.
— Doina mi-a spus că ați incinerat-o. A susținut că nu vrei niciun contact și nicio altă amintire a tragediei.
— Și ai crezut și asta.
— Îmi era rușine, a șoptit. Pentru tot ce îți făcusem. Eram convins că mă urăști. Credeam că moartea nepoatei mele era pedeapsa pentru faptul că te alungasem.
— Și nici măcar atunci nu ai întrebat unde se odihnește?
Am coborât încet o treaptă.
Apoi încă una.
— Alexandru… uită-te la mine.
După câteva clipe, și-a ridicat ochii.
— Doina te-a mințit ani întregi. Iar tu ai lăsat-o să stea între noi. I-ai dat puterea de a hotărî ce se întâmplă cu relația noastră și ai crezut fără să verifici tot ce ți-a spus.
— Alexandru… uită-te în ochii mei.
Tata nu a reușit să-mi susțină privirea.
Și-a lăsat încet capul în jos.
— Nu am venit să-ți cer iertare, a spus după o pauză lungă. Îmi doresc un singur lucru… să o mai văd o dată. Să-i aud vocea. Să mă conving că există cu adevărat.
Mi-am încrucișat brațele la piept.
— Și de ce ți-aș permite asta?
A închis ochii pentru o clipă.
— Pentru că, până la urmă, eu sunt cel care a pierdut totul, a răspuns cu glas frânt. Tu ai exact viața despre care am spus că nu va rezista. Ai o familie, o casă și fericire. Eu am doar o soție care m-a mințit fără rușine ani întregi.
— De ce ți-aș oferi această șansă?
În spatele meu, ușa cu plasă a scârțâit ușor.
Andrei stătea în prag.
Ne urmărea fără să spună nimic și era gata să intervină la cel mai mic semn din partea mea.
Nu i-am dat acel semn.
M-am uitat la tatăl meu.
Dintr-odată părea mult mai mic decât îl păstrasem în amintire.
Pentru prima dată nu am mai văzut în el un om puternic.
Am văzut un bărbat care pierduse totul prin propriile alegeri.
M-am gândit la ceea ce îi datoram.
Și, mai ales, la tot ceea ce încetasem de mult să-i mai datorez.
— Rămâi exact acolo, i-am spus calm. Nu mai faci niciun pas.
Apoi m-am întors și am intrat în casă.
După câteva momente, am ieșit din nou.
Matei și Ilinca erau lângă mine.
Andrei a rămas puțin în spatele nostru, așa cum făcuse mereu, gata să fie sprijinul întregii familii.