Locuiam încă în garsoniera de deasupra brutăriei.
Ilinca a venit pe lume înainte de termen.
Mult prea devreme.
Cele șase zile petrecute în secția de terapie intensivă neonatală au părut mai lungi decât orice an din viața mea.
În fiecare oră stăteam lângă incubator, îi urmăream pieptul minuscul și îi număram respirațiile, îngrozită că următoarea nu va mai veni.
Andrei dormea în fiecare noapte pe un scaun tare din plastic, în sala de așteptare.
Nu a vrut să părăsească spitalul nici măcar o dată.
În a treia zi m-am prăbușit și am sunat la casa tatălui meu.
Ilinca era încă în incubator.
Doina a răspuns.
— Te rog, Doina, am șoptit. Spune-i măcar atât. S-a născut Ilinca. Nu este bine. Vreau doar să știe.
La celălalt capăt al firului s-a lăsat o tăcere scurtă.
— Îi voi spune, a răspuns ea, cu o voce netedă și rece ca sticla.
Tata nu m-a căutat niciodată.
În a șaptea zi am putut, în sfârșit, să o luăm pe Ilinca acasă.
Nici atunci nu a sunat.
Anii au trecut unul după altul, aproape pe nesimțite, asemenea farfuriilor murdare care se adunau în chiuveta bucătăriei noastre mici.
Mi-am găsit un loc de muncă stabil.
Andrei și-a construit treptat propria rută de livrări.
Am strâns, leu cu leu, suficient pentru avansul unei case mici, galbene, cu prispa ușor înclinată.
În ziua în care am primit cheile, Andrei s-a oprit în mijlocul sufrageriei goale și s-a uitat încet în jur.
— La ce te gândești? l-am întrebat.
Așteptaserăm acel moment ani întregi.
El a zâmbit.
— Încerc doar să-mi imaginez unde vom pune toate lucrurile.
Am privit camerele goale și am izbucnit în râs.
— Știi ce mi se pare cel mai frumos? Pentru prima dată în viața ta, nimeni nu îți va mai spune unde îți este locul.
M-a privit drept în ochi.
— Nu, a spus încet. Cred că tocmai l-am găsit.
De data aceea, nimeni altcineva nu mai putea hotărî pentru el.
Zilele de naștere erau cele mai grele.
Când Matei a împlinit patru ani, mi-a pus întrebarea de care mă temusem multă vreme.
— Mami, de ce prietenul meu Radu are doi bunici în poze?
M-am așezat lângă el, la măsuța din sufragerie.
— Vezi tu, puiule, fiecare familie arată puțin diferit.
— Eu mai am un bunic?
Am tăcut o clipă.
— Unele familii sunt pur și simplu altfel.
Andrei și-a ridicat privirea de la cuburile pe care le aranja pe covor împreună cu Ilinca.
— Ai încă un bunic, i-am răspuns cât de atent am putut. Doar că, în acest moment, nu face parte din viața noastră.
Matei m-a privit curios.
— De ce?
— Pentru că a luat o hotărâre cu mulți ani în urmă.
Băiatul s-a gândit câteva secunde.
— Și nu poate să se răzgândească?
La acea întrebare nu am știut ce să spun.
Poate un om să ia înapoi o decizie care a schimbat viețile tuturor?
M-am ridicat fără un cuvânt, am intrat în bucătărie și am plâns în fața chiuvetei pline de spumă.
În seara aceea, când eram deja în pat, m-am întors spre Andrei.
— Mă gândesc să-i scriu tatălui meu.
El s-a uitat atent la mine.
— Ești sigură?
Am oftat.
— Nu. Dar copiii noștri merită să știe că măcar am încercat.
M-am așezat la masă și am scris de mână trei pagini lungi.
Marți am pus plicul în cutia poștală.
Nu am primit niciun răspuns.
Totuși, am continuat să cred că într-o zi mă va căuta.
După două luni i-am trimis o altă scrisoare.
Apoi încă una, de Crăciun.
Am expediat fiecare plic cu aceeași speranță.
De fiecare dată mi-a răspuns doar tăcerea.
În cele din urmă, am încetat să mai merg la cutia poștală așteptând ceva.
Așa au trecut opt ani întregi.
Apoi a venit o duminică obișnuită care a schimbat totul.
Nu primisem niciodată nici măcar un rând de la el.
Tocmai îi ștergeam Ilincăi de pe bărbie urmele de miere rămase de la clătite când am auzit o mașină încetinind în fața casei.
Andrei și-a ridicat capul dinspre ceașca de cafea.
— Așteptăm pe cineva?
— Nu.
M-am apropiat de fereastră și am tras puțin perdeaua.
Lângă trotuar oprise o limuzină neagră, lucioasă.
— Ești sigură că nu vine nimeni? a întrebat Andrei din nou.
S-a deschis mai întâi portiera șoferului.
Apoi cea din spate.
În clipa aceea am uitat să respir.
— Andrei… am șoptit. Vino aici.
S-a așezat lângă mine.
Când a privit afară, tot trupul i s-a încordat.
— Da, a spus el încet.
După aproape zece ani, tata se afla din nou în fața mea.
A pornit încet pe aleea crăpată spre casa noastră.
Ținea în mână o pungă argintie de cadou, de parcă ar fi cântărit mai mult decât toată mândria lui.
Înainte să pot spune ceva, Matei și Ilinca au fugit pe prispă.
Tata s-a uitat mai întâi la fiul nostru.
Apoi și-a mutat privirea spre Ilinca.
Într-o singură clipă, toată culoarea i-a dispărut din obraji.
Punga argintie i-a alunecat dintre degete și a căzut pe trepte.
— Cum este posibil?! a strigat cu o spaimă atât de adâncă, încât vocea lui abia mai semăna cu cea pe care o știam.
Matei, nedumerit, s-a agățat de piciorul blugilor mei.
— Mami… de ce plânge domnul acela bătrân?
Mi-am tras repede băiatul în spatele meu și am strâns ferm mâna mică a Ilincăi.
— Alexandru, i-am spus rece, ca unui străin, ce cauți în fața casei noastre?
Nu mi-a răspuns.