În septembrie, pentru prima dată, Gheorghe nu mai ieși să întâmpine mașina.
Mihai își găsi tatăl în cameră.
Bătrânul era întins pe pat, îmbrăcat cu o cămașă curată, ca și cum ar fi vrut să se ridice, dar puterile îl părăsiseră înainte să poată face asta.
— Băiete… să mă iertați… Astăzi nu mă simt deloc bine.
— Ai chemat doctorul?
— A venit medicul de familie. A spus că trebuie să-mi menajez inima. Mi-a prescris pastile, le-am cumpărat de la farmacia din oraș.
Mihai rămase lângă pat, ținând cheile mașinii în mână.
Din curte se auzea râsul Alinei și zgomotul făcut de Daniel în timp ce umbla la grătar.
— Bine. Odihnește-te atunci. Noi o să venim altă dată. Ce rost are să facem gălăgie acum?
— Altă dată, repetă tatăl privind tavanul.
Au început să strângă lucrurile repede.
Aproape voioși.
De parcă o obligație neplăcută fusese ridicată brusc de pe umerii lor.
Matei, care între timp crescuse și a cărui voce începea să se îngroașe, rămase lângă ușă.
— Poate ar trebui să-i cumpărăm ceva bunicului? îl întrebă el pe Mihai.
— Ți s-a spus că are nevoie de liniște, răspunse Mihai, făcând un gest nepăsător cu mâna.
Matei intră totuși în cameră.
— Bunicule Gheorghe, vrei să-ți aduc ceva? Pâine? Oricum trecem prin oraș.
— Nu, Mătișor. Nu-mi trebuie nimic.
Bătrânul privea tavanul.
Dacă și-ar fi întors capul spre băiat, probabil că nu s-ar mai fi putut stăpâni.
Un copil care nu era al lui stătea lângă pat și îl întreba dacă avea pâine.
Iar fiul adevărat aștepta în curte să poată pleca mai repede.
Matei observă pe pervaz un pliculeț cu semințe de gălbenele. Pe dosul lui își scrise numărul de telefon, apoi împinse hârtia sub solniță.
— Va rămâne aici. Sună-mă oricând. Eu răspund mereu.
După o lună, băiatul plecă la studii în capitală.
Mihai mai veni de două ori.
Îi aduse medicamente.
Stătu aproape o oră.
Se uită de câteva ori la ceas.
Apoi nu mai veni deloc.
Iarna acelui an a fost cenușie și aproape fără zăpadă, dar pe trepte se forma mereu o pojghiță de gheață.
Gheorghe se mișca prin casă sprijinindu-se de tocurile ușilor și petrecea ore întregi privind grădina prin geam.
Grădina începu să moară înaintea lui.
Iarba îi ajunse până aproape de brâu.
Perele cădeau în buruieni și putrezeau acolo, atrăgând viespile.
La cireșul plantat de Elena în anul nașterii lui Mihai se uscase cu totul o creangă mare.
Gheorghe își spunea mereu că trebuie să o taie.
Însă nu mai avea putere să urce pe scară.
În beci stăteau borcanele.
Așezate în rânduri drepte.
Pe fiecare capac, cu creionul și cu scrisul lui, era notat:
„Vișine — pentru Mihai.”
„Prune — pentru copii.”
„Castraveți — pentru Alina, fără usturoi, nu-i place.”
În fiecare toamnă, cât timp îl mai ajutaseră puterile, pregătise acele conserve din obișnuință.
Mâinile lucrau singure.
Dar nimeni nu mai venise să le ia.
— Mihai, îi spuse într-o zi Alina soțului ei, tot ar trebui să treci pe la tatăl tău.
— Pentru ce?
— Nu știu… poate s-a întâmplat ceva. Poate nici nu mai trăiește. Casa stă degeaba. Am auzit că proprietățile din zona aceea se vând destul de bine.
— Am vorbit cu vecinul. Dacă apare vreo problemă, mă anunță.
Vecinul nu-l anunță.
Gheorghe era încă în viață.
Trăia încet, aproape fără să fie văzut.
Ca o casă în care nimeni nu se obosește să schimbe becul ars.
Dimineața punea ceainicul pe foc.
La prânz stătea pe verandă.
Seara acoperea desenul Dariei cu un ștergar, ca soarele să nu-i șteargă culorile.
Hârtia se îngălbeni oricum, puțin câte puțin.
— Ei bine, spunea el uneori către tavan, se pare că în curând îmi vine și mie rândul.
Într-o zi îl trezi un zgomot din curte.
Cineva încerca să deschidă poarta, care de aproape un an nu mai funcționa cum trebuie. Trebuia ridicată puțin și trasă înspre cel care o deschidea.
Apoi se auziră pași.
Și, deodată, o voce bărbătească, joasă și necunoscută:
— Bunicule Gheorghe! Mai trăiești?
Bătrânul se ridică brusc în capul oaselor.
Inima îi bătu atât de tare, încât pulsul îi răsună în urechi.
— Cine întreabă?
În ușă stătea un tânăr înalt, încălțat cu pantofi sport, rotind pe deget cheile unei mașini.
Părul îi era răvășit în toate direcțiile.
Gheorghe îl privi multă vreme.
Apoi reuși să spună un singur cuvânt:
— Ai crescut.
— Am crescut, zâmbi Matei. Te-am sunat. Nu răspundea nimeni.
— Telefonul o fi rămas prin vreun sertar. La cine să sun eu?
Matei ieși în curte.
Privi iarba ajunsă până la brâu.
Poarta înclinată.
Acoperișul de pe care alunecaseră câteva foi de azbociment.
— Am înțeles, spuse el. Unde este toporul?
Din ziua aceea, veni în fiecare sâmbătă.
Nu cerea voie.
Nu întreba ce era de făcut.
În prima zi cosi iarba și tăie creanga uscată a cireșului, aceea la care bunicul nu mai ajunsese de atâta timp.
A doua oară prinse poarta în balamale noi.
În a treia săptămână aduse foi pentru acoperiș și se urcă să repare ce se stricase.
Gheorghe stătea jos și striga:
— Nu te apropia de margine! Scândura aceea este putredă!
Iar Matei îi răspundea de sus:
— Știu! Am verificat deja!
Băiatul învăță și să încălzească baia.
Exact cum îl învățase bunicul.