În așa fel încât pe polița de sus să nu poți sta mai mult de un minut.
— O să mă fierbi de viu, mormăia Gheorghe.
— Dumneavoastră ați spus că, dacă nu te arde, nu este baie adevărată.
— Am spus asta pe când nu aveam șaptezeci și cinci de ani.
Încet, bătrânul începu să prindă puteri.
La început ieșea numai până la verandă.
Apoi ajunse până la fântână.
După aceea, într-o dimineață, duse singur o găleată în grădină și se mustră în gând pentru că, nu cu mult timp înainte, se temuse să coboare câteva trepte.
Împreună coborâră în beci și scoaseră borcanele.
Matei citea cuvintele de pe capace.
Și tăcea.
Iar Gheorghe îi era recunoscător tocmai pentru tăcerea aceea.
În vara aceea, cireșul făcu doar o mână de fructe.
Mici.
Acrișoare.
Dar făcu.
Mihai veni în august.
Înainta încet dinspre mașină, examinând cu atenție curtea.
Așa privesc oamenii care au început deja să calculeze suprafața terenului și să ghicească prețul.
Din spatele casei ieși tatăl lui.
Slab.
Dar mergea pe picioarele sale.
Purta o cămașă curată și ținea o găleată în mână.
— Ce vânt te aduce? îl întrebă Gheorghe.
Mihai se opri.
Pe chip îi trecu o expresie ciudată.
— Tu… ești viu?
— Ai venit să mă îngropi? Gheorghe puse găleata jos. Spune direct de ce ai venit.
— Eu… voiam să văd casa. Și grădina.
— Casa mea.
Bătrânul își îngustă ochii.
Și, într-o clipă, înțelese totul.
Înțelese și telefonul pe care fiul lui îl făcuse probabil deja notarului.
Și discuțiile purtate cu soția.
Și faptul că, undeva, în mintea lor, casa fusese deja scoasă la vânzare, iar prețul fusese aproape hotărât.
— Pleacă, spuse Gheorghe încet.
Apoi nu se mai putu opri:
— Acum ți-ai amintit de casă? Un an întreg nu ai fost aici! Ai așteptat să mor? N-ai venit nici măcar o dată! Nu m-ai întrebat niciodată dacă are tatăl tău pâine! Iar acum îți amintești de moștenire?
Ridică mâna și îi arătă fiului pumnul strâns cu degetul mare între celelalte degete.
— Asta primești! Nici casa, nici grădina, nici măcar o palmă de pământ nu vei lua de aici. Mă duc în oraș, la notar, și pun totul în ordine.
— Tată, ce tot spui acolo…
— O să las totul celuilalt meu fiu! Nu ție! Și să nu îndrăznești să mă dai în judecată după aceea, fiindcă te ajung și de dincolo de mormânt!
Gheorghe se întoarse și porni spre casă.
Pe verandă se opri.
Fără să se uite înapoi, adăugă:
— Adu-o cândva pe Daria. Mi-a desenat un tablou. Vreau să vadă că l-am păstrat.
Apoi închise ușa.
Din beci apăru Matei.
Tocmai repara acolo o scară veche.
— Cine a fost?
Gheorghe privea dincolo de el, spre locul unde praful drumului cobora încet și se așeza peste iarbă.
— Nimeni. Un străin. Căuta drumul.
— Și i l-ați arătat?
— I l-am arătat, băiete. I-am spus să nu mai vină aici.
Matei nu puse alte întrebări.
Își șterse mâinile de pantaloni și arătă spre mașină.
— V-am adus ceva. Patru puieți. Un măr și trei pruni ungurești. Acum este cel mai bun moment să-i plantați, cât pământul mai păstrează căldura.
Bătrânul se întoarse spre el.
Rămase tăcut multă vreme.
Avea un nod greu în gât, iar nodul nu-l lăsa să rostească nimic.
— Mătișor, spuse în cele din urmă. Eu nu voi mai apuca să văd roadele.
— Ba da, veți apuca, răspunse calm tânărul, scoțând puieții din portbagaj. Prunul începe să rodească în al treilea an.
Se uită la bunic și zâmbi.
— Iar dumneavoastră mai aveți de săpat mult și bine.
Apoi porni să ia lopata.
Gheorghe mai rămase puțin în mijlocul curții.
Își trecu mâneca peste ochi, ca și cum i-ar fi intrat doar praf.
După aceea se duse după Matei.