Soneria s-a auzit exact la ora stabilită. Mi-am aranjat părul, am mai aruncat o privire atentă mesei pregătite în sufragerie și m-am dus să deschid.
În fața ușii se afla Mihai. Avea cincizeci și șapte de ani. Ne cunoscuserăm cu aproape o lună în urmă, la o expoziție, iar după câteva întâlniri la cafea, în centrul orașului, insistase să vină la mine acasă. De fapt, nu fusese doar o sugestie, ci aproape o rugăminte stăruitoare.
— Elena, cât mai stăm să ne vedem prin cafenele? Vin eu la tine, stăm liniștiți, într-o atmosferă mai plăcută, îmi spusese cu o zi înainte, pe un ton atât de blând și catifelat, încât propunerea lui păruse firească.
Am acceptat. Era vineri seara, iar după o săptămână grea de muncă nu aveam niciun chef să mă urc la volan, să caut un loc de parcare și să suport zgomotul unui local aglomerat.
Când i-am deschis ușa, Mihai a intrat îmbrăcat într-un palton elegant din stofă și cu pantofii perfect lustruiți. Parfumul lui scump umplea holul. Mâinile, însă, îi erau goale.
Am privit instinctiv în jos. Poate lăsase undeva o pungă sau un buchet cât timp își scotea mănușile? Nu. Nu adusese nici măcar o floare, o cutie modestă de bomboane sau o sticlă de vin. La prima lui vizită în casa mea se purta ca și cum ar fi trecut pragul propriului apartament după serviciu.
Mi-am ascuns surprinderea și l-am invitat în sufragerie. Pe măsuța de cafea era deja pregătit un platou simplu, dar aranjat cu grijă. Nu intenționasem să petrec seara în bucătărie, pregătind un festin pentru un bărbat cu care abia începeam să mă cunosc.
Lucrez ca șefă de departament și, când vine vineri seara, tot ce îmi doresc este să mă odihnesc în liniște. În plus, nu cred că o primă întâlnire acasă trebuie să se transforme într-un examen în care femeia își demonstrează priceperea la gătit și disponibilitatea de a servi.
Cumpărasem brânzeturi de calitate, struguri, nuci, o baghetă proaspătă și păstrăv afumat ușor. Pusesem la rece și o sticlă de vin sec, pe care o păstrasem pentru o ocazie potrivită. Pentru o conversație plăcută, mi se părea suficient.
Mihai s-a așezat greu în fotoliu și a cercetat masa. Sprâncenele i s-au ridicat încet, iar pe chip i s-a așternut o expresie de nemulțumire, ca și cum tocmai descoperise o greșeală gravă.
— Asta este… cina? a întrebat el, luând cu vârful furculiței o bucățică de brânză.
— Da, este o cină ușoară, am răspuns. Dacă ți-e foarte foame, putem comanda o friptură de la restaurantul din apropiere sau ceva de la localul cu mâncare tradițională. Ajunge în aproximativ patruzeci de minute și au preparate bune.
Atunci a început adevăratul spectacol. Mihai a împins farfuria puțin mai departe, s-a lăsat pe spate și și-a încrucișat brațele. Arăta de parcă venise să verifice munca unei angajate neglijente, nu să petreacă o seară alături de o femeie.
— Eleno, trebuie să recunosc că m-ai dezamăgit, a spus el pe un ton didactic. Eu sunt obișnuit cu mâncare adevărată, făcută în casă. Ciorbă consistentă, friptură, plăcinte proaspete, sarmale. Restaurantele și livrările mi se par vulgare. Sunt doar o imitație a unei mese adevărate. O femeie ar trebui să întâmpine un bărbat cu căldură și să-i arate că îi pasă printr-o mâncare pregătită cu mâna ei. Iar tu îmi pui pe masă brânză cumpărată și îmi propui să chemăm curierul… La vârsta ta, ar fi trebuit să iei primirea unui oaspete mai în serios.
Am rămas tăcută și l-am ascultat până la capăt. Aveam nevoie de câteva clipe ca să înțeleg absurdul situației.
Mihai avea cincizeci și șapte de ani. El insistase să vină în casa unei femei pe care abia o cunoștea. Apăruse fără niciun gest de atenție, fără să aducă ceva, orice. Iar acum, instalat comod în fotoliul meu, îmi explica mie, o femeie independentă de patruzeci și cinci de ani, cât timp trebuia să petrec în bucătărie pentru a-i satisface așteptările.
Simțeam cum în mine se ridică o furie rece. La exterior, însă, am rămas calmă. De-a lungul timpului învățasem că un ton liniștit este cea mai bună replică pentru oamenii care confundă politețea cu supunerea.
Am lăsat încet paharul pe masă și m-am ridicat.
— Știi ceva, Mihai? am spus. Într-un singur punct sunt de acord cu tine. Tradițiile merită respectate.
Chipul lui s-a luminat imediat. Probabil și-a imaginat că mă rușinasem și că urma să intru în grabă în bucătărie, să prăjesc niște chiftele sau să mă apuc de frământat aluat.
— Dar dacă tot vorbești despre tradiții și despre felul în care ar trebui să se poarte o femeie, atunci amintește-ți și de partea bărbatului, am continuat, privindu-l direct. Cel care se așteaptă să găsească o masă bogată nu vine la gazdă cu mâinile goale. Altădată aducea ceea ce prinsese. Astăzi putea să cumpere câteva produse din piață. Sau măcar să vină cu flori, ca semn de respect pentru femeia care se pregătește să-l primească. Și el trebuie să depună un efort.
Mihai a clipit derutat. Zâmbetul superior i-a dispărut de pe față.