— Am apartamentul meu.
— Foarte bine.
— Proprietate personală.
— Minunat.
— L-am moștenit de la bunica.
Aici am rămas câteva secunde fără reacție.
Nu pentru că ar fi fost ceva greșit în a moșteni un apartament. Dimpotrivă, este un noroc. Numai că majoritatea oamenilor, atunci când încep să enumere lucrurile de care sunt mândri, aleg de obicei ceva la care au contribuit personal.
Dar bine.
Apartament de la bunica să fie.
Am mers mai departe.
A venit rândul mașinii.
— Am o mașină foarte fiabilă.
— E bine să ai una pe care te poți baza.
— O conduc de cincisprezece ani.
Mi-a venit să-l întreb dacă nu ar fi momentul să-i depună dosarul de pensionare.
M-am abținut.
Apoi discuția a ajuns la salariu. De data aceasta, Adrian și-a îndreptat spatele și și-a tras umerii înapoi cu o mândrie evidentă.
— Și câștig bine.
Am așteptat suma. După felul în care se pregătise să o rostească, aproape că mă așteptam la ceva spectaculos.
— Cinci mii opt sute de lei.
A spus-o cu solemnitatea unui om care tocmai cumpărase o insulă privată undeva în mijlocul oceanului.
Am dat ușor din cap.
Foarte ușor.
Nu voiam ca o mișcare prea bruscă să-i zdruncine încrederea în sine.
După apartamentul moștenit de la bunica și mașina care sărbătorise deja cincisprezece ani de serviciu, am presupus că inventarul marilor realizări se apropia de final.
M-am înșelat din nou.
Adrian abia prinsese gustul conversației.
Treptat, discursul lui s-a mutat spre un domeniu în care, după propriile declarații, performanțele sale erau cu adevărat impresionante: femeile.
Am aflat că femeile îl adoră.
Că îl doresc.
Că își pierd mințile după el.
Că, metaforic vorbind, aproape s-ar lua la bătaie pentru privilegiul de a petrece timp în compania lui.
Îl ascultam și începeam să am senzația că discutăm despre un alt Adrian, unul care urma să intre pe ușă dintr-un moment în altul.
Pentru că bărbatul aflat efectiv în fața mea întârziase aproape o jumătate de oră și își cumpărase cea mai ieftină cafea din meniu.
Dar vorbea despre sine cu siguranța unei vedete internaționale.
Și, cum orice prezentare serioasă trebuie să ajungă mai devreme sau mai târziu la punctul forte al produsului, Adrian a început în cele din urmă să-mi explice cât de talentat era în pat.
În clipa aceea am înțeles că universul îmi oferise o seară de care aveam să-mi amintesc mult timp.
Nu mai auzisem de mult o autopromovare atât de comică și atât de sinceră în același timp.
Se descria de parcă ar fi redactat textul unui catalog exclusivist.
— Femeile sunt foarte mulțumite de mine.
— Mhm.
— N-am avut niciodată reclamații.
— Extraordinar.
— Cu mine e întotdeauna bine.
— Ce veste minunată.
— N-ai cum să regreți.
După ultima propoziție a făcut o pauză.
Una atent calculată.
Poate chiar prea atent calculată.
Apoi, cu o expresie care sugera că urma partea inevitabilă a serii, a spus:
— Putem merge la mine.
L-am privit.
Apoi m-am uitat la ceașca mea.
După aceea, mi-am ridicat din nou ochii spre el.
Și exact în momentul acela am realizat că nu mai aveam absolut niciun chef să joc rolul de public impresionat în spectacolul lui.
La urma urmei, dacă un om se prezintă singur ca un produs din categoria premium, de o calitate excepțională, potențialul cumpărător ar trebui să aibă dreptul să ceară câteva specificații.
Așa că am zâmbit și am întrebat cu cea mai calmă voce:
— Bine. Și ce garanții oferi?
Adrian a încremenit.
— Cum adică?
— Exact cum am spus. Ce garanții?
— Ce garanții să ofer?
— Că într-adevăr o să-mi placă.
A clipit.
O dată.
A doua oară.
A treia oară.
Iar eu, văzând cât de repede dispăruse siguranța cu care vorbise până atunci, am simțit brusc că inspirația abia începea.
— Tocmai mi-ai explicat că ești un specialist extraordinar. Dacă lucrurile stau așa, presupun că există și niște indicatori concreți de performanță.
Adrian începea să se înroșească.
La început discret.
Doar că eu nu mai aveam niciun motiv să mă opresc.
— De exemplu, cât timp poți continua fără pauză?
Dintr-odată, s-a înecat cu propria salivă și a început să tușească.
Am așteptat o secundă.
— Treizeci de minute?
Tăcere.
— O oră întreagă?
Tăcerea a devenit și mai convingătoare.
— Sau discutăm doar despre varianta publicitară, aceea în care specificațiile tehnice sunt omise intenționat?
În acel moment, Adrian arăta ca un om care ar fi dat orice să se poată teleporta instantaneu în propriul apartament moștenit de la bunica.
Numai că, pentru mine, conversația devenise pentru prima dată cu adevărat interesantă.
— Dar recenzii există?
— Ce recenzii?
— De la clientele mulțumite.
M-a privit cu ochii mari.
— Îți bați joc de mine?
— Deloc. Încerc doar să aflu niște detalii.
— Ce detalii?
— Unele destul de importante. Tu ai început prezentarea, nu eu.
Se vedea cum trece de la neliniște la enervare și apoi iar la neliniște.
Trebuie să recunosc că spectacolul devenise fascinant.
Cu numai câteva minute înainte, același om îmi explicase pe larg cât era de extraordinar.
Fusese sigur pe el.
Relaxat.
Aproape triumfător.