Dar au fost suficiente două sau trei întrebări concrete pentru ca întregul sistem să se blocheze.
Exact ca un calculator vechi care funcționează acceptabil până când îi ceri să deschidă încă un program.
M-am gândit chiar să-i ofer puțin ajutor.
— Poate ai o listă cu principalele avantaje?
— Tu nu ești normală.
— De ce?
— Ce avantaje?
— Păi, până acum am reținut apartamentul de la bunica și mașina veterană. Mă gândeam că poate mai urmează ceva.
După replica aceasta s-a dezumflat complet.
Nu găsesc un cuvânt mai potrivit.
Pur și simplu s-a dezumflat.
Ca un balon care plutise mândru prin încăpere până când se întâlnise, accidental, cu un ac.
Toată seara își construise imaginea unui bărbat sigur pe sine, important, experimentat și extrem de valoros.
Dar în clipa în care discursul general a fost înlocuit de întrebări concrete, decorul s-a prăbușit.
În spatele fațadei impresionante nu se afla vreun personaj extraordinar, ci un bărbat cât se poate de obișnuit, cu o părere uriașă despre sine și cu foarte puțină disponibilitate de a-și susține afirmațiile atunci când cineva îndrăznea să le verifice.
Am plecat singură acasă.
Sincer, a fost una dintre cele mai bune decizii ale serii.
Câteva zile mai târziu, Adrian mi-a trimis un mesaj.
Mi-a scris că femeile din ziua de azi deveniseră mult prea pretențioase.
Am râs mult când am citit.
Nu pentru că mesajul era deosebit de amuzant în sine, ci din cauza contrastului.
Un bărbat care petrecuse o bună parte din întâlnire descriindu-și propria excepționalitate se simțise profund ofensat pentru că cineva îi ceruse să explice, măcar puțin, în ce consta această excepționalitate.
Atunci am înțeles foarte clar un lucru simplu.
Cu cât cineva își face mai zgomotos reclamă, cu atât merită să citești mai atent instrucțiunile.
Pentru că uneori ambalajul este strălucitor, prezentarea sună impecabil, iar promisiunile sunt spectaculoase, însă ceea ce se află înăuntru nu suportă nici măcar cele mai banale întrebări.
Iar dacă un bărbat începe să se înroșească atunci când îl rogi să-și enumere avantajele, s-ar putea ca principalul lui talent să fie altul decât cel despre care vorbește.
Poate că adevărata lui calitate este aceea de a încheia întâlnirea suficient de repede încât femeii să-i mai rămână o parte din seară pentru ceva cu adevărat plăcut și interesant.
Analiza psihologului
Un asemenea tip de comportament poate apărea la oamenii care au o imagine foarte înaltă despre propria persoană, dar care, în același timp, se sprijină pe o stimă de sine surprinzător de fragilă. Ei simt nevoia să vorbească permanent despre calitățile, succesele și avantajele lor, deoarece reacțiile celor din jur funcționează ca o confirmare de care au nevoie în mod repetat.
Atâta vreme cât interlocutorii ascultă, aprobă, zâmbesc și nu cer dovezi sau exemple concrete, mecanismul funcționează fără probleme. Persoana își păstrează senzația de superioritate, iar imaginea pe care și-a construit-o rămâne neatinsă. În schimb, atunci când apar întrebări precise, iar afirmațiile generale trebuie susținute prin fapte, siguranța afișată poate începe să dispară foarte repede.
Este relevant și faptul că Adrian încerca să o convingă pe femeia din fața lui de propria valoare aproape exclusiv prin cuvinte. Nu prin punctualitate, grijă, generozitate, atenție sau prin felul în care se purta la întâlnire, ci printr-un șir continuu de declarații despre el însuși.
Tocmai din acest motiv, câteva întrebări simple au provocat o reacție atât de puternică. Cât timp el controla prezentarea și putea alege ce spune despre sine, se simțea confortabil. În clipa în care Elena a cerut detalii și a transformat laudele abstracte în întrebări concrete, această poziție confortabilă a dispărut.
Concluzia este destul de simplă: un om care are cu adevărat încredere în sine nu simte, de regulă, nevoia să țină o prezentare interminabilă despre cât este de valoros.
Calitățile reale se observă în comportament, în gesturi, în felul în care un om îi tratează pe ceilalți și în discrepanța — sau lipsa ei — dintre ceea ce spune și ceea ce face.
Nu este nevoie de o prezentare imaginară în douăzeci de diapozitive și nici de povești fără sfârșit despre cât de special, dorit și de neînlocuit este cineva.
Uneori, tocmai nevoia de a repeta toate aceste lucruri cu voce tare spune mult mai multe decât laudele în sine.