— Alea au fost vacanțele noastre!
— Pe care le-am plătit aproape integral eu, — a continuat Elena cu aceeași liniște. — Mergem mai departe. Apartamentul. Avansul l-am achitat eu. Rata la credit o plătesc, în cea mai mare parte, tot eu. Mâncarea, întreținerea, renovările, mobila. Radu, nu am stat niciodată să adun intenționat, dar chiar și foarte aproximativ…
A rostit suma. Radu s-a lăsat greu în fotoliu.
— Dar asta e… — a murmurat el, buimăcit.
— Este o sumă aproximativă a ceea ce am pus eu în viața noastră și în confortul tău în ultimii zece ani, — a încheiat Elena. — Și știi ce e cel mai important? Nu mi-a părut rău nici măcar o dată. Pentru că te iubeam și voiam să-ți fie bine. Dar acum, când îmi ceri o mașină nouă și vorbești despre nedreptate, sunt nevoită să recunosc: te-am ridicat de mult la nivelul meu. Poate chiar mai sus decât ar fi trebuit.
— Tu… ai ținut minte toate astea? — în vocea lui Radu s-a auzit o ofensă amară. — Ai ținut evidența?
— Nu. Lucrez în marketing. Îmi ajunge să-mi amintesc ordinul sumelor ca să pot face un calcul orientativ. Dar dacă vrei cifre exacte, pot scoate extrase, chitanțe și istoricul plăților.
Radu tăcea, cu ochii în podea. Elena simțea cum tot ce se adunase în ultimele luni ieșea, în sfârșit, la suprafață prin cuvinte pe care le înghițise prea mult timp.
— Știi ce mă doare cel mai tare? — a continuat ea mai încet. — Nu faptul că tu câștigi mai puțin. Nu faptul că eu duc mai mult din viața noastră pe umeri. Ci faptul că ai încetat de mult să observi. Te porți de parcă n-aș fi om, ci bancomat.
S-a oprit câteva clipe. Prin fața ochilor i-au trecut zece ani de căsnicie: primele întâlniri, plimbările, râsul, tandrețea, planurile făcute împreună. Când se transformaseră toate acestea în pretenții, calcule și iritare?
— Dacă îți trebuie chiar atât de mult o mașină, — a spus Elena, privindu-l drept în ochi, — îți pot spune cum să câștigi singur banii pentru ea. La noi la birou tocmai s-a eliberat un post de femeie de serviciu.
Tăcerea a devenit atât de densă, încât părea că se aude bătaia inimii. Radu și-a ridicat încet capul, iar Elena a văzut pentru prima dată în ochii lui ceva ce până atunci nu observase. Ură.
— Tu… îmi propui să spăl podele? — a spus el rar, ca și cum fiecare silabă îl zgâria.
— Îți propun să muncești pentru ceea ce îți dorești, — a răspuns Elena, deși în adâncul ei înțelesese deja că mersese prea departe. Dar nu se mai putea opri. — Tu ai vorbit despre egalitate, nu? Atunci trebuie și să lucrezi pentru ea.
— Minunat, — Radu s-a ridicat, cu mișcări repezite și nervoase. — Pur și simplu minunat. Acum am înțeles cum mă vezi tu de fapt. Sunt atât de jos în ochii tăi, încât m-ai trimite să spăl podelele la firma ta?
— Ți-am propus doar un venit în plus…
— Mi-ai propus umilință! — a smuls geaca de pe spătarul fotoliului. — Știi ceva? Nu-mi trebuie nimic de la tine. Absolut nimic! Nici mașină, nici cadouri, nici generozitatea ta aruncată de sus!
Ușa s-a trântit atât de tare, încât geamurile au vibrat. Elena a rămas în mijlocul sufrageriei, cu un amestec ciudat de dreptate și gol interior. Spusese, în sfârșit, tot ce se strânsese în ea, dar nu semăna deloc cu o victorie.
În noaptea aceea, Radu nu s-a întors. Nici în următoarea. Elena l-a sunat, dar îi respingea apelurile. I-a scris un mesaj; l-a citit și nu a răspuns. Se zbătea între două impulsuri: uneori voia să-și ceară iertare pentru cuvintele aspre, alteori își repeta că, în esență, avusese dreptate.
După o săptămână, Radu a venit în apartament când Elena nu era acasă. Și-a luat lucrurile și a lăsat pe masa din bucătărie un plic. Înăuntru se aflau actele de divorț și cererea de partaj pentru bunurile dobândite în timpul căsătoriei.
Elena s-a așezat la masă cu hârtiile în mâini și, pentru prima dată după zile întregi, a plâns. Dar nu plângea fiindcă se despărțeau. O durea înțelegerea crudă a ceea ce devenise căsnicia lor. Ani la rând crezuse că ridică o familie, când de fapt finanțase confortul altcuiva. Iar în clipa în care finanțarea s-a oprit, dispăruse și iubirea.
Lacrimile s-au terminat repede. Elena nu luptase ani la rând să urce, nu ajunsese șefa departamentului de marketing într-o companie mare și nu învățase să reziste loviturilor ca acum să rămână cu mâinile în poală. A format numărul avocatului cu care colaborase de multe ori.
— Am nevoie de ajutorul tău, — i-a spus. — De data asta într-o problemă personală.
Radu și-a angajat și el avocat — după toate aparențele, chiar luase un credit ca să-i plătească serviciile. Reprezentantul lui încerca să demonstreze că, în toți acei ani, soțul fusese sprijinul moral al Elenei, îi susținuse cariera și, tocmai de aceea, avea dreptul la jumătate din bunuri. În plus, Radu cerea despăgubiri pentru prejudiciu moral, susținând că soția îi călcase demnitatea în picioare.
— Chiar crede că are vreo șansă cu asta? — a întrebat Elena, răsfoind nedumerită un nou teanc de documente.