— Cumpără-mi o mașină nouă!
Paharul aruncat de Radu s-a izbit de podea și, printr-un noroc straniu, nu s-a spart. S-a rostogolit doar greu peste parchet, cu un sunet înfundat, iar Elena a înțeles pe loc: în seara aceea urmau să fie rostite cuvinte după care nimic din viața lor de până atunci nu mai putea fi reparat.
— Îți dai seama ce faci?! — striga el, măsurând camera cu pași nervoși. — Sunt soțul tău! Am și eu drepturi!
— Drepturi la ce anume? — a întrebat Elena, cu o liniște care nu trăda nodul dureros strâns în pieptul ei.
— La mașină! — Radu s-a oprit brusc și și-a pus mâinile în șolduri. — Am nevoie de un automobil nou. Nu mai suport să merg cu rabla aia! Toți colegii mei conduc de mult mașini ca lumea, iar eu arăt ca ultimul ratat!
— Radu, am mai discutat despre asta, — Elena s-a așezat încet pe canapea, simțind cum oboseala îi coboară în tot corpul. Fusese o zi istovitoare: ședințe fără sfârșit, apeluri, negocieri cu furnizorii, apoi încă ore bune rămase la birou. Tot ce își dorea era liniște. — Nu e momentul potrivit pentru o asemenea cheltuială.
— Nu e momentul potrivit?! — fața lui s-a înroșit. — Dar când o să fie? Când o să încetezi, în sfârșit, să tremuri pentru fiecare leu?
Elena a închis ochii. Cu zece ani în urmă se îndrăgostise de un cu totul alt Radu. Pe atunci era un manager la început de drum într-o firmă mică, locuia cu chirie într-un apartament modest și mergea fără complexe cu metroul. Ea avea treizeci de ani, el era cu cinci ani mai tânăr, iar diferența aceea i se păruse aproape înduioșătoare. Știa să o facă să râdă, îi lua de pe umeri seriozitatea de zi cu zi, o învăța să privească viața mai simplu și îi aducea în serile obosite o ușurință de care ea avusese mare nevoie.
— Îmi amintesc că spuneai cândva că iubirea contează mai mult decât banii, — a spus ea încet, deschizând ochii.
— Asta a fost demult! — a tăiat-o Radu cu un gest iritat. — Eram un copil naiv. Acum am înțeles cum funcționează lucrurile: fără o mașină decentă, nu am nicio șansă la promovare. Șefii nu se uită doar la rapoarte. Se uită la imagine, la statut, la ce cobori din parcare. Asta contează!
— Șefii se uită la rezultate, — a răspuns Elena calm. — Iar promovarea aia o aștepți deja de șase ani.
Lovise exact acolo unde îl durea. Chipul lui Radu s-a schimonosit.
— Deci vrei să spui că nu muncesc bine?
— Vreau să spun că o mașină nouă nu rezolvă problema, — Elena s-a ridicat și s-a dus spre fereastră. Afară, amurgul de primăvară se lăsa peste oraș, iar luminile începeau să se aprindă una câte una. — Hai să fim sinceri. Avem niște economii, știi bine. Bani puși deoparte pentru viitor. În ultimele șase luni am tot umblat la ei, iar asta mă îngrijorează.
— Sunt banii noștri! — Radu s-a apropiat, cu furie în glas. — Am același drept să decid ce facem cu ei ca și tine!
— Da, sunt ai noștri, — a încuviințat Elena. — Doar că cea mai mare parte din ei sunt câștigați de mine.
O tăcere grea s-a așezat între pereți. Radu o privea ca și cum tocmai l-ar fi pălmuit.
— Așadar, despre asta era vorba, — a spus el rar. — Acum o să-mi scoți ochii cu salariul tău?
— Nu am făcut niciodată asta! — Elena a simțit cum iritarea ținută în frâu luni întregi începea să urce. — Niciodată nu te-am judecat pentru cât câștigi. Îmi plăcea să te bucur. Ți-am cumpărat ceasuri, telefoane, haine bune. Ți-am plătit cursuri. Nu am privit niciodată lucrurile astea ca pe o povară!
— Dar acum le privești așa!
— Nu! — s-a întors ea brusc spre el. — Acum văd altceva: darurile mele au devenit pentru tine ceva firesc, obligatoriu. Nu mai rogi, pretinzi. „Dă-mi bani”, „cumpără-mi”, „plătește-mi”. Ca și cum ar fi de la sine înțeles că trebuie să fac asta.
— Ești soția mea! — Radu a lovit cu pumnul pervazul. — Avem buget comun! Într-o căsnicie totul trebuie să fie egal!
În toți acești ani, Elena încercase să clădească o familie în care dragostea să nu se măsoare în bani, în care nimeni să nu țină socoteala cine aduce mai mult și cine cheltuie mai mult. Muncea câte douăsprezece ore pe zi, își croise loc într-o carieră dură, își demonstra valoarea printre colegi bărbați, apoi se întorcea acasă și cheltuia cu bucurie din ce câștiga pentru omul pe care îl iubea. Iar rezultatul era acum în fața ei.
— Egal? — a repetat ea, iar vocea i s-a răcit într-un fel care, de obicei, îi făcea să tacă până și pe cei mai încăpățânați parteneri de afaceri. — Bine. Atunci hai să calculăm.
— Ce să calculăm? — a întrebat Radu, pierzându-și pentru o clipă siguranța.
— Cât am investit în tine în zece ani.
Elena și-a scos telefonul și a deschis calculatorul. Degetele i se mișcau rapid pe ecran, iar fața soțului ei devenea tot mai palidă cu fiecare secundă.
— Ceasul pe care ți l-am dăruit la prima aniversare, îți amintești? Ultimul iPhone, pe care l-ai vrut imediat ce a apărut. Costume, cămăși, geaca de piele. Mașina cu care circuli acum, apropo, tot eu am cumpărat-o acum trei ani. Cursurile de perfecționare de la care amândoi speram să înceapă saltul tău profesional. Vacanța la mare, apoi cea din Grecia, apoi cea din Italia.