— Mă presezi tot timpul.
— Cu ce te presez?
— Cu toate.
A început să numere pe degete.
— Facturi. Bani. Cumpărături. Mara. Mașina. Vrei să controlezi absolut tot.
L-am ascultat fără să-l întrerup.
Apoi am întrebat:
— Care dintre aceste lucruri ai vrea să le preiei?
Radu a tăcut.
Elena s-a grăbit să intervină:
— Un bărbat trebuie inspirat, nu cicălit!
Am privit-o.
— Inspirat să dea banii înapoi fiicei lui?
Radu a lovit masa cu palma.
— Vezi? Mereu mă umilești!
— Eu doar spun lucrurilor pe nume.
Soțul meu și-a întors fața.
După câteva secunde, Elena a spus:
— Ar trebui să locuiți separat o vreme.
Am încuviințat.
— Este o idee bună.
Pe chipul ei a apărut un zâmbet satisfăcut.
Dar n-a durat mult.
— Radu rămâne aici, a continuat ea. Tu te poți muta provizoriu în camera Marei.
Pentru câteva clipe nici n-am înțeles ce tocmai spusese.
— Poftim?
— El are nevoie de spațiu.
M-am uitat încet în jurul bucătăriei.
Bucătăria mea.
Apartamentul pe care îl cumpărasem înainte să mă căsătoresc.
— Adică eu ar trebui să plec din dormitorul meu, ca fiul dumneavoastră să se simtă confortabil?
— Nu exagera.
Radu a zâmbit batjocoritor.
— Sunt înregistrat aici.
Am luat zaharnița pe care Elena o împinsese din nou lângă chiuvetă.
Am așezat-o exact în mijlocul mesei.
— Vom vedea.
Vineri, totul s-a terminat.
Deși, în acea dimineață, încă nu știam asta.
Am prăjit cartofi și am făcut chiftele.
Mara a pus masa.
Elena a venit înaintea fiului ei.
Radu a apărut exact la ora șapte.
Părea neobișnuit de sigur pe el.
S-a așezat.
A mâncat.
Și-a șters buzele cu șervețelul.
Apoi a spus:
— Am luat o hotărâre.
Am lăsat furculița jos.
— Ce hotărâre?
— Divorțăm.
Elena a încuviințat aprobator.
— Bine, am răspuns.
Radu a încremenit.
— Ce ai spus?
— Bine.
— Și atât?
— Ce altceva ar trebui să spun?
Se așteptase, în mod clar, la lacrimi.
Poate la rugăminți.
Poate la o scenă.
Eu însă simțeam, pentru prima dată, doar ușurare.
Radu s-a încruntat.
— Să știi că nu plec singur.
— Felicitări.
Atunci a hotărât să mă lovească pentru ultima oară.
Cât mai dureros.
S-a lăsat pe spătarul scaunului și a rostit cu un zâmbet rece:
— Nu mai avem nevoie de tine. Am găsit deja o femeie mai bună.
Soacra mea a intervenit imediat:
— Cristina, cel puțin, știe să prețuiască un bărbat.
În bucătărie s-a lăsat o tăcere grea.
M-am uitat la omul cu care trăisem șaptesprezece ani.
Poate că, altădată, vorbele acelea m-ar fi distrus.
Acum însă mi s-au părut aproape ridicole.
„Am găsit.”
De parcă o soție ar fi fost un obiect de uz casnic.
Se strică cea veche și cumperi alta.
Eram pe punctul de a răspunde când scaunul de lângă mine s-a tras brusc.
Mara se ridicase.
Avea fața albă.
— Cine înseamnă „noi”?
Radu s-a încruntat.
— Mara, stai jos.
— Nu.
— Este o discuție între adulți.
— Atunci purtați-vă ca niște adulți.
Elena a scos un strigăt scurt.
— Măruța…
— Nu-mi spune așa.
Fiica mea s-a întors către bunica ei.
— Stați în apartamentul mamei. Mâncați mâncarea cumpărată de mama. Folosiți tot ce plătește mama. Și apoi îi spuneți că nu mai aveți nevoie de ea?
— Maică-ta te-a întors împotriva mea! a izbucnit Radu.
Mara l-a privit direct.
— Mama aproape că nu vorbește niciodată despre tine.
Cuvintele acelea au lovit mai puternic decât orice țipăt.
— Eu văd totul, tată.
— Ce vezi?
— Văd că mama se întoarce obosită și pregătește cina. Văd că ea plătește facturile. Văd că te ajută la casa de la țară. Văd că îmi cumpără haine. Iar tu ți-ai cumpărat telefonul din banii puși deoparte pentru ghetele mele.
— Aveam de gând să-i pun la loc!
— Tu mereu ai de gând.
Radu s-a înroșit.
— Nu ai voie să vorbești așa cu tatăl tău!
Mara a zâmbit amar.
— Dar tu ai voie să vorbești așa cu mama?
A tăcut.
Pentru prima dată după mulți ani, Radu nu a mai găsit niciun răspuns.
M-am uitat la fiica mea și, în mod neașteptat, am simțit rușine.
Nu pentru ea.
Pentru mine.
Pentru că atâția ani văzuse cum accept să fiu tratată în felul acela.
M-am ridicat.
— Mara, du-te în camera ta.
— Mamă…
— E în regulă.
A ezitat, apoi a plecat.
M-am întors spre soțul meu.
— Acum tu.
— Eu ce?
— Îți strângi lucrurile.
A râs.
— Vorbești serios?
— Foarte serios.
— Sunt înregistrat la această adresă.
— Apartamentul este al meu. De restul se va ocupa avocatul.
Elena s-a ridicat brusc.
— Andreea! Este noapte!
Am privit-o.
— Tocmai ați spus că i-ați găsit o femeie mai bună.
Apoi m-am întors către Radu.
— Du-te la ea.
A mai rămas câteva secunde nemișcat.
Probabil aștepta să mă sperii.
Să mă răzgândesc.
Să încerc din nou să-l salvez de urmările propriilor decizii.
Dar de data aceasta nu s-a întâmplat nimic din toate acestea.
După o jumătate de oră, ușa de la intrare s-a închis.
Am auzit liftul coborând.
Apoi s-a făcut liniște.
O liniște atât de neobișnuită, încât am rămas câteva minute în mijlocul holului, fără să mă mișc.
Mara a ieșit din cameră.
— Mamă…
Am strâns-o în brațe.
Ea a început să plângă prima.
După câteva clipe, am început și eu.
— Iartă-mă, a șoptit fiica mea.
— Pentru ce?
— Voiam să-ți spun asta de mult.
I-am mângâiat părul.