— Iar eu trebuia să fac asta de mult.
Dimineața m-am trezit târziu.
Lumina soarelui se întindea pe podea.
Nimeni nu trântea uși.
Nimeni nu mă întreba de ce nu era carne.
Nimeni nu-mi muta lucrurile din loc.
În bucătărie mă aștepta ceaiul.
Mara stătea lângă fereastră.
— Mamă, m-am gândit la ceva…
— La ce?
— Hai să plecăm undeva în vară.
— Unde?
A ridicat din umeri.
— La mare. Noi două nu am fost niciodată plecate împreună.
Am zâmbit.
— Hai să mergem.
După trei luni, divorțul s-a încheiat.
La început, Radu mi-a trimis mesaje lungi.
Apoi m-a acuzat.
După aceea m-a rugat să vorbim.
Într-o zi mi-a spus chiar că Cristina „se dovedise cu totul altfel decât crezuse”.
Nu l-am întrebat în ce fel.
Nu mă mai interesa.
În toamnă, eu și Mara am plecat într-adevăr la mare.
În prima seară am stat pe țărm și am privit soarele coborând încet în apă.
La un moment dat, Mara m-a întrebat:
— Mamă, nu ți-e frică să fii singură?
M-am gândit puțin.
Apoi i-am răspuns:
— Nu sunt singură.
Ea a zâmbit și și-a sprijinit capul pe umărul meu.
După o clipă, am adăugat:
— Știi ce este cel mai ciudat? Atâția ani mi-a fost teamă să nu-mi pierd familia, încât nu am observat cum mă pierdeam pe mine.
— Și acum?
M-am uitat către mare.
— Acum m-am regăsit.
Când ne-am întors acasă, primul lucru pe care l-am făcut a fost să intru în bucătărie.
Pe masă se afla aceeași zaharniță cu flori albastre.
Așezată exact în centru.
Am zâmbit.
Altădată mi se păruse doar un obiect.
Acum îmi amintea de un adevăr simplu:
uneori, libertatea nu începe cu o plecare zgomotoasă.
Începe în clipa în care încetezi, în sfârșit, să-i mai lași pe ceilalți să hotărască unde îți este locul.