Lumina farurilor unei mașini străine a căzut peste parcare, luminând interiorul autoturismului meu ca un reflector de scenă. Un SUV argintiu a oprit încet lângă mine.
Poate că, până la urmă, nimic din toate astea nu era normal.
Trecuse puțin de ora două. Lumina puternică m-a făcut să înțepenesc instinctiv. O mână îmi stătea pe burtă, iar cu cealaltă țineam perna pentru gravide, prinsă sub șold.
SUV-ul argintiu s-a oprit la numai câțiva pași.
Pentru o clipă, am crezut că venise paznicul blocului.
Apoi am auzit trei bătăi ușoare în geam.
Mi-am șters ochii și am întors capul.
Farurile continuau să inunde parcarea.
Dincolo de geam stătea soacra mea, Doina.
Purta un halat, avea părul turtit într-o parte de pernă și pe chip expresia unui om care tocmai văzuse ceva de neînchipuit. Când m-a zărit ghemuită pe bancheta din spate, s-a albit la față.
Am coborât geamul doar până la jumătate.
— Doina? Ce cauți aici?
— I-am scris lui Andrei toată seara despre petrecerea pentru venirea copilului și nu mi-a răspuns deloc, a spus ea fără să-și mai tragă sufletul. Apoi l-am sunat de câteva ori, dar n-a ridicat. Nu-i stă în fire. N-am vrut să te deranjez pe tine, fiindcă mi-am spus că te odihnești. Dar după miezul nopții am început să-mi imaginez că ați avut un accident sau că unul dintre voi e la spital. Ești atât de aproape de naștere! N-am mai putut rămâne acasă. Dar… de ce, Doamne, dormi aici, afară?!
Chipul ei era lipsit de culoare.
Și chiar atunci am izbucnit în plâns.
De data aceea, n-am mai reușit să opresc lacrimile.
I-am povestit tot.
Cum Andrei țipase la mine în mijlocul nopții, cu câteva săptămâni înainte.
Cum aruncase spre mine cheile mașinii.
Cum îmi spusese că bancheta rabatabilă era suficient de comodă.
Cum coboram în fiecare noapte trei etaje, cu perna strânsă la piept.
Cum, în fiecare dimineață, exact în jurul orei șase și jumătate, primeam mesajul prin care eram anunțată că aveam voie să mă întorc acasă.
Doina a rămas complet nemișcată.
— Chiar ți-a spus așa ceva? a întrebat aproape fără glas.
Am dat din cap.
— Da… totul este adevărat.
Lacrimile continuau să-mi curgă.
Doina a scos un râs scurt și amar. Nu era un râs de bucurie, ci sunetul unui om care își pierduse ultima iluzie. Și-a ridicat privirea spre fereastra apartamentului nostru de la etajul al treilea. În dormitor era întuneric.
— Dumnezeule, a șoptit. Nu pot să cred că am crescut un fiu capabil să facă așa ceva.
Nu știam ce să-i răspund.
Mi-am strâns doar perna mai tare la piept.
— Rămâi aici, draga mea, mi-a spus după o clipă, cu o voce liniștită. Trebuie să rezolv ceva repede acasă. Mă întorc imediat.
Am dat din cap, nedumerită.
Nu aveam nici cea mai mică idee ce plănuia.
Doina s-a urcat în SUV și, după câteva clipe, a dispărut din parcare.
Am rămas singură în mașină, așteptându-i întoarcerea cu inima strânsă.
Somnul nu mai avea cum să vină.
După aproximativ cincisprezece minute, luminile mașinii ei au apărut din nou la intrarea în parcare.
Doina a oprit lângă mine, a coborât, a deschis portbagajul și a început să caute printre lucruri. Am auzit foșnet de hârtie, câteva lovituri înfundate și mormăitul ei abia perceptibil.
După puțin timp s-a întors spre mine.
Ținea în brațe un pachet lung, învelit cu grijă în hârtie maro.
Am așteptat încordată să văd ce urma.
— Ce este? am întrebat, în același timp neliniștită și curioasă.
— O lecție mică despre ce înseamnă să fii părinte, a răspuns Doina calm și și-a așezat pachetul mai bine în brațe. Mi-a rămas de la un sejur din iulie, la Lacul Snagov. N-am apucat încă să-l desfac. Vino cu mine. Nu vrei să ratezi asta.
— Doina… e aproape trei dimineața.
— Tocmai de aceea.
A deschis portiera și mi-a întins mâna.
Am prins-o fără ezitare.
Când m-am îndreptat cu greu, spatele mi-a trosnit atât de tare, încât Doina a tresărit și a scos un sunet dureros aproape în același timp cu mine.
— Hai.
— Draga mea, mi-a spus ea încet, n-ar fi trebuit să treci niciodată prin așa ceva. Cu atât mai puțin în luna a opta de sarcină. De fapt… n-ar fi trebuit să ți se întâmple nici măcar o singură noapte. Niciodată.
Mi-am lăsat privirea în jos.
Îmi era rușine, de parcă eu aș fi purtat vina pentru întreaga situație.
Am început să urcăm împreună cele trei etaje.
Doina mergea înainte. Ținea pachetul lung cu ambele mâini, aproape ca un soldat care duce o pușcă într-un film vechi de război.
Eu o urmam încet.
Cu o mână mă agățam de balustradă, iar cu cealaltă îmi sprijineam burta grea.
La jumătatea scărilor m-am oprit.
„N-ar fi trebuit să treci niciodată prin așa ceva.”
Cuvintele ei încă îmi răsunau în cap.
— Doina… așteaptă, am șoptit. O să se înfurie îngrozitor.
— Foarte bine.
— Oricum o să dea vina pe mine.
Doina s-a oprit pe palier, s-a întors și m-a privit direct în ochi.
— Irina, ascultă-mă cu mare atenție.
Vocea îi era calmă, dar fermă.
— N-ai făcut absolut nimic greșit. Înțelegi? Absolut nimic.
A tăcut o clipă.
— Porți o viață în trupul tău. Te doare totul în fiecare zi. Și, în loc să dormi în siguranță într-un pat, îți petreci nopțile ghemuită într-o mașină, într-o parcare oarecare, în mijlocul căldurii din august. Nu este vina ta.