— Te rog… lasă-mă măcar să dorm.
Exact la 3:04, Andrei s-a ridicat brusc în șezut, de parcă l-ar fi înțepat ceva dureros.
Am rămas nemișcată, prinsă la jumătatea unei mișcări. Cu o mână îmi sprijineam burta mare, iar cu cealaltă țineam perna îndesată sub șold.
— Îmi pare rău, am murmurat. Nu pot controla asta. Cea mică tot lovește, iar spatele mă doare îngrozitor…
Nici măcar nu m-a lăsat să termin.
M-a privit în tăcere, cu ochii goi și obosiți. Se uita la mine cum te uiți la un robinet stricat pe care tot promiți că îl repari, dar pe care îl lași mereu pentru altă dată.
— Atunci dormi în altă parte.
Andrei stătea pe marginea patului cu o hotărâre care nu lăsa loc de discuții.
S-a întins spre măsuța de lângă pat, a luat cheile de la mașină și le-a aruncat pe plapumă, între noi, fără nicio ezitare.
— În mașină se rabatează bancheta.
Am rămas cu ochii la el, fără să-mi vină să cred.
Nu putea vorbi serios.
— Andrei… sunt în luna a opta.
— Și? și-a frecat el ochii. Eu plătesc chiria. Am nevoie să dorm ca să pot merge la serviciu. Tu ești acasă, în concediu. Câteva săptămâni de dormit în mașină nu te omoară.
Nu puteam înțelege cum era posibil să aud asemenea cuvinte din gura lui.
Apoi a venit propoziția pe care o folosea de fiecare dată când voia să închidă orice discuție.
— Eu plătesc chiria.
O rostea ca pe o ștampilă. În mintea lui, era suficient s-o spună și toate argumentele mele încetau să mai conteze.
Am deschis gura ca să răspund.
Dar eram prea obosită. Prea umilită. Iar fetița noastră mă împingea din nou sub coaste, de parcă încerca să iasă înainte să-i vină vremea.
Până la urmă, n-am spus nimic.
Mi-am luat perna pentru gravide, mi-am încălțat papucii și am ieșit din apartament fără zgomot.
Trei etaje de coborât.
August.
Trei dimineața.
Voiam să spun ceva… însă cuvintele nu mai veneau.
Credeam sincer că dimineața următoare avea să-și ceară iertare. Mi-l imaginam în bucătărie, cu o cană de cafea în mână și poate cu un covrig cald pe masă, zâmbind vinovat și recunoscând că se purtase ca un prost. Că îl speriase apropierea nașterii și că nu-și stăpânise nervii.
Numai că, la 6:34, telefonul a vibrat pe bord.
„Poți să urci.”
Atât.
Niciun „iartă-mă”.
Niciun „ai reușit să dormi?”.
Doar permisiunea seacă de a mă întoarce în casă, ca și cum aș fi fost un câine lăsat peste noapte în curte.
Și totuși, fusesem convinsă că măcar își va cere scuze.
Foarte repede, asta a devenit rutina noastră de fiecare zi.
În fiecare seară, pe la zece, îmi luam perna pentru gravide și coboram încet cele trei etaje până la mașină.
În nopțile acelea nesfârșite am învățat ce treaptă scârțâia de fiecare dată când o călcai și care vecin pleca la patru dimineața spre aeroport. Am mai descoperit și un lucru dureros de concret: bancheta din spate a unei Dacii Logan nu fusese făcută pentru o femeie aflată în ultimele săptămâni de sarcină, cu o burtă mare cât un pepene.
Iar în fiecare dimineață, puțin după șase și jumătate, Andrei îmi trimitea un mesaj scurt prin care mă anunța că puteam reveni în apartament.
Așa arăta noua noastră normalitate.
Nu i-am spus nimănui.
Nici surorii mele.
Nici celei mai bune prietene, Ioana.
Nici măcar doamnei doctor Ionescu, la controlul din săptămâna treizeci și șase, când s-a încruntat uitându-se la valorile tensiunii mele și m-a întrebat dacă mă odihnesc suficient.
— Da, mă odihnesc, am mințit.
Medicul m-a privit lung.
— Irina, v-am spus că, în perioada aceasta a sarcinii, lipsa somnului poate fi foarte periculoasă. Nu doar pentru dumneavoastră, ci și pentru copil.
Am dat din cap și am început să-mi caut portofelul, ca să achit consultația.
N-am mărturisit nimic.
— Irina, m-a oprit doamna doctor Ionescu fără să se ridice de la birou, vorbesc foarte serios. Dacă acasă există ceva care vă împiedică să vă odihniți, orice ar fi, trebuie să-mi spuneți. Sunt aici ca să vă ajut.
Pentru o clipă, mi s-a strâns gâtul.
A lipsit foarte puțin să-i povestesc totul.
În loc s-o fac, mi-am ascuns mâinile sub coapse, am tras aer adânc în piept și am întrebat-o ce fel de scutece textile erau mai potrivite pentru un nou-născut.
Acasă, Andrei se purta în fiecare dimineață de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
Fluiera în timp ce pregătea micul dejun, prăjea ouă, mă săruta pe frunte și zâmbea ca și cum soția lui însărcinată nu și-ar fi petrecut noaptea chircită pe bancheta unei mașini, ca un scaun pliant uitat într-un balcon.
„Sunt aici ca să vă ajut.”
Cuvintele medicului îmi răsunau fără încetare în minte.
În unele nopți stăteam strânsă ghem pe bancheta din spate, în timp ce felinarul de deasupra bâzâia, iar eu priveam țintă plafonul mașinii.
Îmi puneam iar și iar aceeași întrebare.
Oare exageram?
Oare hormonii de sarcină mă făceau să simt totul mult mai intens decât era în realitate?
Poate că, într-un fel, era normal.
Poate că toate femeile dormeau câteva nopți în mașină în ultimele săptămâni de sarcină și pur și simplu nu vorbeau despre asta.
Dar vinerea trecută s-a întâmplat ceva care a schimbat totul.