Covorul, nepractic.
Până și culoarea cănilor fusese cândva „prea copilăroasă”.
Totul era prezentat drept un amănunt.
Drept grijă.
Drept dorința de a „face lucrurile mai bine”.
Numai că, de fiecare dată, „mai bine” însemna exact așa cum voia Radu.
Spre seară, Maria aproape că se liniștise.
Apoi observă că dispăruse cutia.
O cutie veche de pantofi stătuse pe hol încă din vara trecută. Nu mai era nimic în ea, dar Radu refuza să o arunce, spunând mereu că „poate va fi utilă”.
Maria o mutase de nenumărate ori dintr-un loc în altul, iar în cele din urmă o dusese împreună cu hârtiile la reciclat.
Radu se întoarse de la sala de sport în jurul orei șapte.
După niciun minut, vocea lui se auzi din hol:
— Maria!
Ea tăia legumele în bucătărie.
— Ce s-a întâmplat?
— Unde este cutia?
— Care cutie?
— Cutia de la adidașii mei!
Maria își aminti.
— Am aruncat-o.
Radu apăru în ușa bucătăriei.
— Cum adică ai aruncat-o?
— Exact așa cum ai auzit.
— Ți-am dat voie?
Maria lăsă cuțitul jos.
— Vorbești serios?
— Foarte serios. Era lucrul meu.
— Era o cutie goală de carton.
— Nu contează!
Vocea lui deveni mai aspră.
— De ce hotărăști mereu în locul meu?
— Radu, cutia aceea a stat aproape un an acolo.
— Și casa asta este și a mea!
— Am spus eu că nu este?
— Te porți de parcă totul ți-ar aparține numai ție!
Maria își șterse încet mâinile cu un prosop.
— Apartamentul, de fapt, este al meu.
Radu amuți.
Doar pentru o secundă.
Apoi fața i se înroși și mai tare.
— Asta este! Exact despre asta vorbesc! Trebuie mereu să subliniezi că apartamentul este al tău!
— N-am subliniat niciodată lucrul acesta.
— Tocmai ai făcut-o!
— Pentru că tu ai început să vorbești despre cine are dreptul să decidă aici.
— Știi ceva? râse Radu nervos. Uneori nici nu înțeleg de ce m-am căsătorit.
În bucătărie se așternu o liniște apăsătoare.
Până și frigiderul părea că încetase să mai bâzâie.
Maria îl privi drept în ochi.
— Mai spune o dată.
Dar Radu nu se mai putea opri.
Poate strânsese acele cuvinte prea mult timp.
Sau poate se obișnuise prea tare cu ideea că, după fiecare răutate, Maria era cea care încerca să împace lucrurile.
— Credeam că familia va arăta altfel! izbucni el. Mă gândeam că acasă va fi cald și plăcut, că soția mea va găti cum trebuie, va avea grijă de ea și va respecta lucrurile mele. Și ce am primit?
Maria nu spuse nimic.
— Micul dejun este mereu același. Prin casă umbli îmbrăcată oricum. Muți toate lucrurile. Iei singură deciziile. Vin de la serviciu și aici…
— Ce este „aici”?
Radu făcu un gest larg cu mâna.
— Nu este ceea ce mi-am imaginat.
Maria își îngustă ochii.
— Adică te așteptai la un alt pachet?
— Nu răstălmăci ce spun.
— Nu răstălmăcesc nimic. Explică-mi. Chiar sunt curioasă.
— Voiam o viață de familie normală.
— Și ce ai primit?
El expiră iritat.
— Un fel de pachet redus.
Atunci Maria începu să râdă.
Nu tare.
Nu isteric.
Mai întâi doar zâmbi. Apoi își acoperi gura cu palma.
Radu se încruntă, nedumerit.
— Ce ți se pare amuzant?
— Pachetul…
Maria își șterse lacrima apărută de la râs.
— Radu, tocmai ți-ai comparat soția cu un abonament?
— Vorbeam metaforic.
— Nu. Ai spus exact ce gândești.
Se așeză la masă.
În mod ciudat, înăuntrul ei se instalase o liniște deplină. Nu mai simțise o asemenea pace de luni întregi.
— Acum înțeleg totul.
— Ce înțelegi?
— De ce am senzația că nu sunt niciodată suficient de bună.
Radu își dădu ochii peste cap.
— Iar începe drama.
— Nu. Tocmai se termină.
El rămase nemișcat.
Maria îl privi calm.
— Tu nu trăiești alături de mine, Radu. De atâta timp doar verifici dacă mă potrivesc cu așteptările tale.
— Nu spune prostii.
— Micul dejun nu este bun. Hainele nu sunt bune. Părul nu este bun. Nu râd cum trebuie. Nu fac ordine cum trebuie. Mă văd prea des cu mama. Am aruncat cutia în mod greșit.
— Eu doar spun ce s-ar putea îmbunătăți!
— Pe mine?
— Viața noastră.
— Atunci de ce trebuie îmbunătățită doar persoana mea?
Radu deschise gura.
Apoi o închise.
Maria continuă:
— În ultimele șase luni m-ai întrebat măcar o dată ce nu-mi place mie la tine?
— Și ce nu-ți place?
Maria zâmbi.
— Vezi? Chiar și acum întrebi de parcă abia în clipa asta ai acceptat că și eu aș putea avea nemulțumiri.
— Maria, faci din țânțar armăsar.
— Poate.
Se ridică de la masă.
— Atunci elefantul îți cere acum să-ți strângi lucrurile.
Radu se uită lung la ea.
— Ce?
— Ai auzit foarte bine.
— Mă dai afară din cauza unei cutii?
— Nu.
— Din cauza tricoului?
— Nu.
— Atunci din cauza a ce?!
Maria se apropie de el.
— Din cauza omului care ai devenit lângă mine.
Radu păli.
— Chiar vrei să distrugi o căsnicie pentru o discuție nereușită?
— O singură discuție?
Maria clătină din cap.
— Nu, Radu. Discuția asta doar m-a ajutat să aud, în sfârșit, toate celelalte discuții de dinainte.
El părea pierdut.
— Ești emoționată și nu gândești limpede.
— Din contră.
Maria îl privi atât de liniștit, încât Radu se simți cu adevărat neliniștit.
— Pentru prima dată după mult timp, nu sunt deloc copleșită de emoții.
Intră pe hol, deschise dulapul și scoase o geantă de voiaj.