O puse în fața lui.
— Până la noapte poți lua lucrurile esențiale. Restul le strângem mai târziu.
— Mă dai afară?
Maria îl privi.
Și își aminti, pe neașteptate, ce îi spusese despre tricoul ei.
— Tu ai spus că tricoul meu este scos din gunoi.
Radu se încruntă.
— Și ce legătură are asta?
Maria deschise ușa de la intrare.
— Dacă tot e din gunoi, strânge-ți și tu lucrurile din gunoi și pleacă să cauți pachetul perfect de condiții.
— Maria!
— Da?
— O să regreți.
Ea zâmbi.
— Poate.
Se gândi o clipă, apoi adăugă:
— Dar astăzi, pentru prima dată, mă tem mai tare să rămân decât să regret.
Radu își strânse lucrurile aproape două ore.
Se plimba dintr-o cameră în alta.
Deschidea dulapurile cu zgomot.
Își arunca demonstrativ hainele în genți.
De câteva ori încercă să reia discuția.
— O să mă suni tu peste o săptămână.
Maria nu răspunse.
— Ești obișnuită să fac eu totul.
Ea fu la un pas să râdă.
— O să vedem cum te descurci singur.
Maria își făcu un ceai.
Când, în cele din urmă, închise ultima geantă, Radu rămase o clipă lângă ușă.
Probabil aștepta ca ea să-l oprească.
Maria nu-l opri.
— Ultima ta șansă, spuse el.
Maria își privi soțul.
Privea omul pentru care, timp de doi ani, încercase să fie mai tăcută, mai ordonată, mai comodă și mai „corectă”.
Și deodată înțelese cât de epuizată era.
— Ai avut-o în fiecare dimineață, Radu.
— Ce?
— Ultima șansă.
Apoi închise ușa.
Broasca se auzi clar în liniștea holului.
Maria rămase câteva secunde nemișcată.
După aceea intră în sufragerie, se așeză pe canapea și izbucni în plâns.
Nu pentru că și-ar fi dorit să-l aducă înapoi pe Radu.
Uneori chiar și deciziile corecte dor.
Plânse aproape zece minute.
Apoi se spălă pe față și se întoarse în bucătărie.
Văzu legumele rămase netăiate și, fără să știe de ce, începu să râdă.
Încă purta același tricou gri și vechi.
Se uită la el și își trecu palma peste materialul moale.
— Din gunoi, așa-i?
A doua zi se trezi aproape de prânz.
Nu o întreba nimeni de ce micul dejun nu era gata.
Nimeni nu-i judeca părul ciufulit.
Nimeni nu-i spunea că, în propria casă, trebuia să arate „ca o femeie”.
Maria își făcu o omletă uriașă.
O sără.
Apoi se răzgândi și mai adăugă puțină sare.
Porni muzica ei preferată și, cât timp se pregătea cafeaua, dansă desculță în mijlocul bucătăriei — ciufulită și îmbrăcată în tricoul cel vechi.
După câteva zile, o sună prietena ei, Oana.
— Cum ești?
Maria privi pe fereastră.
— Ciudat.
— Rău?
— Nu.
Se opri să se gândească.
— E liniște.
— Și asta e bine sau rău?
Maria zâmbi.
— Se pare că e bine. Doar că uitasem cum sună o casă în care nimeni nu te evaluează.
Trecură trei luni.
Radu îi mai scrise de câteva ori.
La început, furios.
Apoi rece.
În cele din urmă, aproape tandru.
„Poate ar trebui să vorbim?”
„Am înțeles multe.”
„Amândoi am greșit.”
Maria privi mult timp ultimul mesaj.
Apoi răspunse:
„Poate că amândoi am făcut greșeli. Dar numai unul dintre noi l-a umilit pe celălalt.”
După aceea blocă numărul.
Primăvara, în timp ce făcea ordine în dulap, găsi din nou tricoul gri.
Maria zâmbi.
Materialul se subțiase mult în dreptul umărului.
În mod normal, ar fi trebuit să-l arunce de mult.
Porni spre coșul de gunoi.
Dar se opri.
Se întoarse, îl împături cu grijă și îl puse la loc pe raft.
Nu pentru că era frumos.
Nici pentru că ar mai fi fost neapărat folositor.
Ci fiindcă uneori obiectele vechi ne amintesc lucruri esențiale.
De exemplu, de seara în care înțelesese în sfârșit că iubirea nu este un examen fără sfârșit.
Căsnicia nu este un contract de prestări servicii.
Iar omul de lângă tine nu este un „pachet” obligat să corespundă tuturor așteptărilor.
Dacă persoana de lângă tine simte nevoia să te schimbe în fiecare zi, poate că problema nu este micul dejun, felul în care râzi sau tricoul tău vechi.
Poate că, într-o bună zi, trebuie doar să deschizi ușa.
Și să-l lași să plece în căutarea idealului său.
Iar tu să rămâi, în sfârșit, acasă.
În casa aceea unde poți râde fără să te temi.
Unde îți sărezi omleta după gust.
Unde porți tricoul preferat.
Și unde nu mai trebuie niciodată să te simți insuficientă.