Lingurița atinse ușor marginea ceștii de porțelan.
În bucătărie mirosea a cafea proaspătă, pâine caldă și unt topit. Afară abia se lumina de ziuă, însă Maria reușise deja să pregătească micul dejun, să pornească mașina de spălat și să-i pună lui Radu prânzul într-o caserolă.
El stătea în fața ei, derula ceva pe telefon și mânca de parcă ar fi inspectat un preparat într-un restaurant scump.
— Iar omletă? întrebă în cele din urmă.
Maria ridică privirea.
— Ce are?
— Nimic. Doar că e mereu același lucru.
— Ieri am făcut terci de ovăz.
— Nu vorbesc despre ieri. Vorbesc, în general.
Radu lăsă telefonul deoparte și adăugă, cu aerul celui obligat să explice un lucru evident:
— Soția lui Andrei pregătește ceva diferit în fiecare dimineață. Ba papanași, ba avocado, ba tot felul de smoothie-uri.
Maria zâmbi fără veselie.
— Radu, tu urăști avocado.
— Nu despre avocado e vorba.
— Atunci despre ce?
— Despre atitudine.
Spusese totul liniștit, aproape absent, după care își luă din nou telefonul.
Maria simți în piept înțepătura aceea cunoscută și neplăcută.
„Despre atitudine.”
În ultima vreme, Radu începuse să vorbească tot mai des așa.
Nu o acuza direct.
Nu ridica vocea.
Arunca doar câte o remarcă, iar din cauza lor Maria ajunsese să simtă că susține în permanență un examen la care primește de fiecare dată o notă de trecere, dar cu minus.
Supa putea fi „mai consistentă”.
Prosoapele puteau fi „împăturite mai ordonat”.
Părul ei arăta „mai îngrijit înainte”.
Iar când erau cu alți oameni, râdea „prea zgomotos”.
La început, Maria pusese totul pe seama noii slujbe a lui Radu.
Cu șase luni în urmă fusese promovat. Ajunsese să conducă o echipă mică, lucra peste program și vorbea mereu despre rezultate, eficiență și standarde.
Maria chiar era mândră de el.
De aceea, când tonul lui profesional se mutase încet în casa lor, preferase să se prefacă a nu observa.
„E obosit.”
„Are multe responsabilități.”
„O să-i treacă.”
Dar nu-i trecea.
Dimpotrivă.
Părea că, după ce primise dreptul de a evalua angajați, Radu hotărâse că și acasă exista cineva care trebuia îmbunătățit fără încetare.
Maria își termină cafeaua și se ridică.
— Mergem diseară la mama mea?
Radu strâmbă din nas.
— Iar?
— Am fost la ea acum trei săptămâni.
— Tocmai. A fost de curând.
— Ne-a invitat la cină.
— Du-te tu. Eu vreau să mă odihnesc.
— Bine.
Maria se pregătea să iasă din bucătărie, când îl auzi:
— Și calcă-mi, te rog, cămașa albastră. Data trecută ai lăsat gulerul șifonat.
Se opri.
Apoi se întoarse.
Radu nici măcar nu se uita la ea.
— Calc-o singur.
Abia atunci el își ridică ochii.
— Poftim?
— Fierul e în dulap.
Pe chipul lui apăru o uimire sinceră.
— Maria, chiar îți este atât de greu?
— Nu. Așa că nici ție n-o să-ți fie greu.
Câteva clipe se priviră în tăcere.
Apoi Radu zâmbi batjocoritor.
— Începe.
Maria nu răspunse.
Dar în clipa aceea se gândi pentru prima dată:
„Dacă nu cumva a început cu mult timp în urmă? Doar că eu n-am vrut să văd.”
Sâmbătă se trezi târziu.
Ceasul arăta aproape unsprezece.
Radu stătea în sufragerie cu laptopul în brațe. Maria își puse un tricou vechi, gri, pe care îl iubea încă din anii facultății.
Era moale, larg și puțin decolorat.
Trecuse prin mai multe mutări, prin renovări, printr-o vacanță la mare și prin sute de duminici leneșe.
Radu își ridică privirea și rămase cu ochii ațintiți asupra ei.
— Vorbești serios?
— Ce anume?
— Iar porți cârpa asta?
Maria se uită la tricou.
— Ce are?
— Maria, ești totuși femeie.
— Mulțumesc că mi-ai amintit.
— Vorbesc serios. Nu poți să arăți măcar decent atunci când ești acasă?
— Mie îmi este comod.
Radu își dădu ochii peste cap.
— Asta cu „îmi este comod” a devenit obsesia ta…
— Acasă ar trebui să-mi fie incomod?
El închise laptopul cu zgomot.
— De ce întorci totul pe dos?
— Am pus doar o întrebare.
— Vin de la serviciu și vreau să văd lângă mine o femeie care are cât de cât grijă de ea.
Maria tăcu.
Radu, convins că își exprimase suficient de clar ideea, continuă:
— Uită-te la tine. Părul e prins neglijent, tricoul ăsta… zici că l-ai scos din gunoi.
Înăuntrul Mariei se auzi ceva.
Foarte încet.
Dar definitiv.
— Din gunoi? repetă ea.
Radu făcu nerăbdător un gest cu mâna.
— Nu te agăța de fiecare cuvânt.
— Ba da, așteaptă puțin. Vreau să înțeleg. Ai spus că port prin casă haine scoase din gunoi?
— Am spus că tricoul arată îngrozitor.
— Și că îți este neplăcut să te uiți la mine?
— Maria…
— Răspunde-mi.
El oftă greu.
— Uneori ai putea să faci un efort și pentru soțul tău.
Maria încuviință încet.
— Am înțeles.
Apoi intră în dormitor.
Radu probabil avu impresia că își impusese punctul de vedere. După zece minute își deschise din nou laptopul și uită conversația.
Maria nu uită nimic.
Toată ziua avu o senzație ciudată. Privea apartamentul pe care îl moștenise de la bunica ei și pe care îl renovase aproape singură, iar în minte îi reveneau toate lucrurile pe care, de-a lungul timpului, le făcuse „greșit”.
Perdelele i se păreau lui Radu prea deschise la culoare.
Măsuța de cafea era prea mică.
Rafturile, prea înalte.