Ioana pleca mereu la câte o întâlnire. Unele durau mai puțin de o oră, altele îi ocupau aproape întreaga zi. Se întorcea acasă frântă, cu umerii rigizi și mâinile grele de oboseală.
Uneori adormea direct pe covorul din camera lui Matei, cu o carte de povești încă deschisă lângă ea. Când îi găseam, dormeau amândoi atât de adânc, încât nu mă înduram să-i trezesc. Îi acopeream cu o pătură, fiindcă niciunul nu mai avea putere să ajungă până în pat.
Măcinarea aceea, lună după lună, mă distrugea mai mult decât eram dispus să recunosc.
Fiecare zâmbet obosit pe care îl vedeam pe chipul Ioanei îmi părea o nouă dovadă că eu eșuasem.
La serviciu mă surprindeam refăcând la nesfârșit calcule pe care nu le mai putea schimba nimeni. Dacă mi-aș fi deschis firma cu doi ani mai devreme? Dacă aș fi lucrat în fiecare sâmbătă? Dacă aș fi fost mai atent cu banii?
Răspunsul era de fiecare dată același.
Nu fusesem suficient.
În fiecare seară, înainte să stingem lumina, mă aplecam lângă pat, o sărutam pe obraz și îi șopteam:
— Mulțumesc.
Dar în mine continua să roadă același gând.
Nu fusesem suficient.
Ea își trecea ușor degetele prin părul meu și nu răspundea.
Eu credeam că încearcă să nu plângă.
Marțea trecută mi-am uitat cheia dinamometrică acasă.
Sorin mi-a făcut semn cu mâna de lângă blocul aflat în renovare, unde schimbam instalația de apă.
— Hei, Adrian! E totul în regulă?
I-am arătat degetul mare și am plecat spre dubă. Nu mi s-a părut important să-i spun că mă duc până acasă după unealtă.
Lucram pentru Sorin de șase ani. El mă învățase cea mai mare parte din meseria pe care o știam. Fusese la ziua lui Matei și, într-un an, cu puțin înainte de Crăciun, îmi pusese discret un bonus în salariu, apoi susținuse cu un aer nevinovat că trebuie să fi greșit contabila.
Aveam încredere în el fără rezerve.
De aceea, când i-am văzut duba de lucru parcată în fața casei noastre, primul meu gând nu a fost unul rău. M-a surprins, dar nu m-am alarmat.
Am oprit lângă poartă și am pornit spre intrare. Fereastra bucătăriei era întredeschisă.
În Sorin aveam mai multă încredere decât în aproape oricine.
Când am ajuns aproape de treptele verandei, i-am auzit vocea.
— Deci încă mai crede povestea cu mama-surogat?
Am rămas nemișcat.
Apoi am auzit-o pe Ioana.
A râs încet.
— Crede fiecare cuvânt.
Inima a început să-mi bată atât de tare, încât pentru o clipă n-am mai auzit nimic altceva.
Sorin a răspuns ceva prea încet ca să disting.
După câteva secunde, Ioana a rostit propoziția care mi-a răsturnat lumea.
— Săptămâna viitoare, în sfârșit, ne mutăm.
Restul conversației s-a pierdut într-un zumzet surd.
Genunchii mi s-au înmuiat. M-am lăsat cu spatele pe peretele casei și am alunecat până în stratul de flori de lângă verandă. Palmele mi s-au înfipt în scoarța umedă pusă peste pământ, dar aproape că nu am simțit-o.
Ne mutăm?
Sorin avea cheile tuturor caselor pe care firma noastră le renova. Nu m-am îndoit nicio clipă despre ce casă vorbea Ioana.
Până să reușesc să mă ridic și să ajung din nou la mașină, cea mai cumplită explicație prinsese deja rădăcini în mintea mea.
În ziua aceea n-am mai intrat în casă.
Câteva ore mai târziu eram iar pe șantier.
Sorin și-a ridicat privirea de la peretele desfăcut, unde măsura țevile.
— Ești bine?
M-am obligat să dau din cap.
— Da.
Mi-a zâmbit, mi-a întins un racord și s-a întors la treabă.
Nu părea vinovat nici măcar o secundă.
Și tocmai asta mă sfâșia cel mai tare.
Pe chipul lui nu exista nici urmă de rușine.
În restul după-amiezii abia am vorbit. În minte, toate întâmplările ultimelor șapte luni au început să se reașeze într-o imagine cu totul diferită. Vizitele fără sfârșit la presupuse cabinete. Apelurile pe care Ioana le prelua afară, unde nu o putea auzi nimeni. Serile când venea acasă mirosind a vopsea proaspătă și spunea că se renovează clinica.
Acum, fiecare amănunt arăta ca o piesă dintr-o trădare pe care eu nu fusesem în stare s-o văd.
Când am deschis ușa în acea seară, Matei a alergat spre mine cu una dintre șepcile mele de lucru pusă invers.
— Tati, uite! Sunt ca tine!
L-am ridicat și l-am strâns atât de tare la piept, încât a început să se foiască.
Dintr-odată, fiecare amintire căpătase alt sens.
Ioana a apărut în ușa bucătăriei, ștergându-și mâinile de un prosop.
— E gata cina.
Arăta exact ca femeia pe care o iubisem fără nicio rezervă timp de șase ani.
Pentru o clipă primejdioasă, aproape m-am convins că poate înțelesesem greșit tot ce auzisem în acea după-amiază.
Apoi mi-au revenit în minte cuvintele ei.
„Crede fiecare cuvânt.”
Spuse în fața lui Sorin.
Mi-am dorit, pentru o secundă, ca totul să fie doar un coșmar din care urma să mă trezesc.
Cina a fost de o normalitate aproape dureroasă.
Matei ne-a povestit încântat că, dacă mănâncă fasolea verde, o să fie „puternic ca tati”. Ioana a râs, l-a mângâiat pe păr și l-a sărutat în creștet. Și eu am zâmbit atunci când era nevoie.
Numai că fiecare gest obișnuit mi se părea acum o scenă repetată îndelung înainte de spectacol.