După ce Matei a adormit, Ioana s-a așezat lângă mine pe canapea, cu două căni de ceai.
— Astăzi ai fost foarte tăcut.
— A fost o zi lungă.
M-a privit cu atenție.
— S-a întâmplat ceva la serviciu?
Voiam s-o întreb direct cine urma să se mute săptămâna viitoare.
Dar întrebarea mi-a rămas în gât.
Pentru că totul din jur îmi părea deja parte dintr-un plan pregătit cu grijă.
Am luat cana din mâna ei și am spus doar:
— Mulțumesc.
Pentru o clipă, pe chip i s-a văzut limpede ușurarea.
Iar expresia aceea a rupt definitiv ceva în mine.
Înainte să se lumineze, cât timp Ioana îl ducea pe Matei la grădiniță, mi-am pus câteva haine într-o geantă sport. Mi-am scos verigheta și am lăsat-o pe comoda din dormitor.
La prânz eram deja în apartamentul fratelui meu, Vlad.
Ușurarea pe care o văzusem cu o zi înainte în ochii Ioanei m-a urmărit pe tot drumul.
M-a sunat înainte să apuc să-mi desfac bagajul.
Apoi din nou.
Și încă o dată.
Până seara aveam unsprezece apeluri pierdute și șapte mesaje necitite.
Adrian, te rog, răspunde-mi.
Încep să mă sperii.
Nu înțeleg ce se întâmplă.
Te rog, întoarce-te acasă.
Am citit fiecare cuvânt.
Dar nu i-am răspuns nici măcar o dată.
Două zile mai târziu stăteam în biroul unei avocate specializate în divorțuri.
Doar să rostesc cu voce tare ceea ce credeam mi se părea aproape imposibil.
— Cred că soția mea m-a mințit luni întregi.
Avocata nu m-a grăbit. M-a lăsat să termin, apoi a așezat în fața mea un dosar subțire.
— Nu trebuie să semnați nimic astăzi, mi-a spus calm. Uneori oamenii au nevoie mai întâi să știe ce opțiuni au.
Am plecat cu mapa sub braț și cu senzația că purtam certificatul de deces al unei căsnicii care încă respira.
Ioana, însă, nu a renunțat.
Într-o zi a lăsat pe palierul lui Vlad o tavă cu musaca, încă fierbinte.
Altă dată mi-a trimis o fotografie cu Matei ținând o foaie colorată pe care desenase cu creioane și pe care scria stângaci:
„Tati, vino acasă.”
Câteva zile mai târziu, mi-a pus sub ștergătorul mașinii o scrisoare scrisă de mână.
Începea cu doar trei cuvinte.
Te rog, crede-mă.
Dar eu nu mai puteam.
Nu fiindcă nu aș fi vrut să aflu adevărul.
Ci fiindcă mă temeam cât m-ar fi costat încă o minciună.
În a treia seară, Sorin a sunat la ușa lui Vlad.
Stătea pe palier cu mâinile băgate în buzunarele gecii.
— Știu că ești furios pe mine, a spus el. Și ai tot dreptul.
L-am privit fără nicio expresie.
— Nu am nimic să-ți spun.
A dat din cap.
— Mă așteptam.
Am rămas tăcuți.
Nu știam dacă mai puteam suporta încă un adevăr răsucit.
Apoi și-a coborât privirea spre duba mea parcată în fața blocului.
— Dar înainte să iei o hotărâre pe care n-o vei mai putea întoarce, dă-mi mâine dimineață o singură oră.
Am râs amar.
— În ziua aceea, la mine acasă, am auzit destul.
Sorin a clătinat din cap.
— Nu. Ai auzit doar jumătate din conversație.
A scos din buzunar un plic simplu și l-a lăsat pe măsuța de lângă ușă.
— Înăuntru e o adresă.
Doar jumătate din conversație.
A doua zi dimineață, curiozitatea a învins mândria.
Adresa m-a dus pe o stradă liniștită de la marginea Brașovului.
Între doi tei bătrâni se afla o casă albă, cu acoperiș din țiglă roșie și un pridvor îngust.
Straturile de flori erau proaspăt aranjate, iar peste pământ fusese întinsă scoarță de pin.
De cutia poștală erau legate câteva baloane albastre, care se mișcau ușor în vânt.
Pe alee se aflau Sorin și câțiva colegi de la firmă.
Apoi am văzut-o.
Ioana stătea pe pridvor.
Purta niște blugi vechi, bocanci de lucru și un hanorac decolorat, pătat cu vopsea uscată.
Pentru prima oară după mult timp, m-am uitat cu adevărat la mâinile ei.
Avea articulațiile acoperite de zgârieturi mici.
Pielea de pe degete era aspră, crăpată și întărită.
Asemenea mâini nu se formează după vizite la cabinete medicale.
Asemenea mâini apar după luni de muncă fizică.
Sorin s-a apropiat încet și mi-a întins un plic gros.
— Deschide-l.
Am făcut-o.
Înăuntru se aflau contractul de vânzare-cumpărare și extrasul de carte funciară.
Pe prima pagină erau tipărite două nume.
Al meu.
Și al Ioanei.
Câteva secunde lungi am rămas cu ochii ațintiți asupra hârtiilor, fără să pot înțelege ceea ce vedeam.
Documentele spuneau limpede că acea casă ne aparținea.
Sorin a făcut un semn spre clădire.
— Proprietarul casei în care stați cu chirie a hotărât să vândă, mi-a explicat. Ioana a venit la mine și mi-a cerut de lucru. Voia să contribuie la cumpărarea unei locuințe înainte să fiți obligați să plecați.
Mi s-a strâns gâtul.
— M-a rugat s-o învăț tot ce putea face pe șantier, a continuat el. A lucrat după-amiezile, weekendurile și în fiecare oră liberă pe care a reușit s-o găsească. În loc să-i plătim salariul în mod obișnuit, partea ei din muncă a fost investită direct în renovarea acestei proprietăți.
L-am privit fără să pricep.
— Și cei șaptezeci de mii?
Sorin a zâmbit slab.
— Nu era nicio plată pentru o sarcină surogat. Era partea ei din câștigul obținut după încheierea renovării.
— Nu și-a dorit decât să vă ajute să cumpărați un cămin al vostru.
Am întors încet capul spre Ioana.