Doar că atunci mi s-a părut singurul mod prin care puteam să vă ofer amândurora viața pe care o meritați.
Am lăsat această scrisoare doamnei Ionescu și am rugat-o să o păstreze până la cea de-a optsprezecea aniversare a lui Matei.
Am vrut ca el să fie destul de mare încât să poată hotărî singur ce fel de femeie a fost mama lui.
Nu știu dacă mă vei putea ierta vreodată.
Poate că nici nu ar trebui.
Dar te rog să crezi măcar un singur lucru: nu am plecat pentru că nu te iubeam pe tine sau pentru că nu-mi iubeam copilul.
V-am iubit atât de mult, încât am acceptat să mă urâți.
Gabriela.”
Când am ajuns la ultima propoziție, abia mai vedeam literele prin lacrimi.
Matei stătea nemișcat de cealaltă parte a mesei.
— Asta… a scris mama mea? a șoptit.
M-am uitat spre doamna Ionescu.
— Cât de multe știați?
— Gabriela a venit la mine în noaptea dinaintea plecării, mi-a spus ea. Mi-a arătat scrisoarea de la medic și mi-a explicat că boala se răspândise deja.
— Și ați știut toate astea timp de optsprezece ani?
— Știam că este bolnavă. Nu am știut cu certitudine ce s-a întâmplat cu ea după ce a dispărut.
— Nu v-a mai contactat niciodată?
— Nici măcar nu mi-a spus unde avea să meargă. M-a făcut doar să promit că voi păstra scrisoarea și că voi avea mereu grijă de fiul ei.
M-am ridicat aproape fără să-mi dau seama.
— Optsprezece ani m-ați privit cum o uram.
Chipul doamnei Ionescu s-a strâns de durere.
— Te-am privit cum îl creșteai pe Matei și, în fiecare an, m-am întrebat dacă nu făceam o greșeală continuând să-mi țin promisiunea.
Gândul că toate răspunsurile pe care le căutasem fuseseră, în tot acest timp, la câțiva pași de ușa mea și totuși inaccesibile mă sfâșia.
Doamna Ionescu a continuat:
— Am rămas alături de voi pentru că îl iubeam pe Matei. Dar am rămas și fiindcă mă simțeam vinovată. Am ajuns să cred că, dacă vă ajut, poate măcar așa pot compensa tăcerea mea.
— Cine v-a dat vouă dreptul să hotărâți ce pot eu suporta?
A coborât privirea.
— Nimeni. Nu aveam acest drept.
Atunci a vorbit Matei.
— Mama a plecat imediat după ce m-am născut?
S-a oprit o clipă.
— Știa măcar cum mă cheamă?
Întrebarea lui ne-a redus pe toți la tăcere.
— Da, i-am răspuns. Numele l-am ales împreună.
— M-a ținut vreodată în brațe?
Mi-am amintit-o pe Gabriela în noaptea aceea, aplecată asupra pătuțului.
Mi-am amintit și clipele de după naștere.
— Da, Matei. Te-a ținut.
Ochii lui s-au umplut de lacrimi.
— Atunci nu a plecat fiindcă am sindrom Down?
— Nu.
Am simțit cum mi se rupe vocea.
— Eu asta am crezut. Dar m-am înșelat.
Am respirat greu.
— Într-un singur lucru a avut dreptate. Dacă mi-ar fi spus că moare, aș fi făcut orice ca s-o salvez. Aș fi cheltuit tot. Aș fi alergat la fiecare medic. Și nu știu cum aș fi reușit, în același timp, să am grijă de tine.
Matei și-a șters obrajii.
— Ai fi vrut să rămână?
— Cred că am fi vrut amândoi.
— Atunci de ce nu te-a lăsat pe tine să alegi?
Nu am avut ce să-i răspund.
Matei s-a ridicat de la masă și a ieșit pe hol.
M-am dus după el.
— Eu credeam că mama m-a abandonat și că tu doar nu vrei să-mi povestești, mi-a spus.
— Nu am vrut niciodată să crezi că nu ai fost iubit. Eu te iubesc, Matei.
— Dar chiar ai crezut că a plecat din cauza mea?
Am închis ochii o clipă.
— Da. Și pentru asta am urât-o optsprezece ani.
Și-a șters fața cu mâneca, furios.
— Mă bucur că m-a iubit. E greșit?
— Nu.
— Dar în același timp sunt și furios pe ea.
— Și eu.
Am rămas amândoi în mijlocul holului, plângând, prinși între ușurarea de a cunoaște în sfârșit adevărul și durerea provocată de felul în care ne fusese ascuns.
După un timp, Matei m-a întrebat:
— Cum arăta?
Întrebarea aceea a rupt definitiv ceva în mine.
În optsprezece ani nu îi vorbisem niciodată cu adevărat despre mama lui.
Îmi repetasem că procedam așa pentru a-l proteja.
Acum, pentru prima dată, mi-am dat seama cât de greșit fusese.
Gabriela hotărâse că eu nu aș fi fost capabil să suport pierderea ei.
Iar eu hotărâsem că Matei nu ar fi putut suporta adevărul despre propria mamă.
Aceeași tăcere trecuse de la un părinte la celălalt.
— Vino cu mine, i-am spus.
L-am dus în debara.
În spatele unui dulap se afla o cutie mare de plastic, închisă bine, pe care nu o mai desfăcusem din vremea în care ne mutaserăm din vechiul apartament.
Mă durea prea tare să privesc lucrurile aflate acolo.
Înăuntru păstrasem fotografiile Gabrielei, câteva caiete din facultate, fularul verde pe care îl purta în fiecare iarnă și o brățară de argint pe care i-o dăruisem la prima noastră aniversare de căsătorie.
Matei s-a așezat lângă mine pe podea.
Am scos o fotografie în care Gabriela râdea pe malul mării.
— Nu suporta nisipul, i-am spus. S-a plâns toată ziua că îi intră peste tot. După aceea n-a mai vrut să plecăm pentru că apusul era prea frumos.
Matei a zâmbit.
Am găsit apoi fotografia de la nunta noastră.
A studiat-o mult timp.
— Era amuzantă?
— Foarte.
— Știa să cânte?
Am râs printre lacrimi.
— Îngrozitor.
— Semăn cu ea?
Ani întregi mă ferisem în mod deliberat să caut trăsăturile Gabrielei în Matei.