O uram la fiecare aniversare a lui Matei.
Și poate cel mai tare o uram de Ziua Mamei, când el se întorcea de la școală cu felicitări făcute de mână pentru o femeie care nu făcea parte din viața lui.
Pentru mama despre care știa aproape nimic.
Când Matei a împlinit șase ani, m-a întrebat pentru prima dată ce se întâmplase cu mama lui.
Spălam vasele și aproape că am scăpat farfuria din mâini.
— Unele familii au un singur părinte, Matei, i-am spus.
— Știu. Dar asta nu înseamnă că eu nu am mamă.
Am închis robinetul.
— Cât timp ne avem unul pe celălalt, avem tot ce ne trebuie.
Nu era un răspuns.
Chiar și la șase ani, Matei știa asta.
Dar a înțeles și că nu aveam de gând să spun mai mult.
Nu i-am mărturisit niciodată că eram convins că mama lui plecase din cauza diagnosticului său.
Nu puteam să-i așez o asemenea rană în suflet.
Tot ce știa Matei era că fusese cel mai bun lucru care mi se întâmplase vreodată.
Iar asta era adevărat.
Să-l cresc singur nu a fost simplu.
Au existat seri în care așteptam să adoarmă, apoi plângeam în liniște fiindcă mă temeam că nu eram suficient pentru el.
Au existat dimineți în care refuza categoric să se îmbrace.
Zile întregi se consumau între cabinete, evaluări și terapii.
Seara mă așezam la masă și încercam să înțeleg dosare pline de termeni pe care niciun părinte n-ar trebui să fie obligat să-i descifreze de unul singur.
Dar au fost și victorii.
Prima propoziție spusă limpede.
Prima zi de școală.
Prima dată când și-a legat singur șireturile.
Și serbarea în care și-a uitat replica, a izbucnit în râs și a improvizat ceva atât de amuzant, încât sala întreagă a început să aplaude.
Nu știu cum aș fi trecut prin toate fără vecina noastră în vârstă, doamna Ionescu.
Locuia vizavi și fusese în bloc cu mult înainte ca eu și Gabriela să ne mutăm acolo.
În dimineața de după plecarea soției mele, doamna Ionescu a bătut la ușă cu o oală de ciorbă caldă în mâini.
S-a uitat la fața mea și mi-a spus:
— Îl aud pe cel mic plângând zi și noapte. Tu ai nevoie să dormi.
Nici măcar nu mi-a dat timp să protestez.
L-a luat pe Matei în brațe cu siguranța unei femei care crescuse singură patru copii.
Din ziua aceea, doamna Ionescu a devenit parte din familia noastră.
Rămânea cu Matei atunci când trebuia să stau peste program.
Aștepta lângă mine în timpul operațiilor lui și mă ținea de mână când medicul ieșea din salon.
Nu a lipsit de la nicio aniversare și de la nicio serbare.
Matei începuse să-i spună „bunica Ionescu” cu mult înainte să afle că, de fapt, nu eram rude.
Ieri am sărbătorit împreună împlinirea celor optsprezece ani ai lui Matei.
Nu am făcut nimic extravagant.
Doar o musaca făcută în casă, un tort de ciocolată și optsprezece lumânări care aproape că au pornit detectorul de fum.
Doamna Ionescu îi cumpărase o coroană din hârtie, iar Matei o purta cu o solemnitate comică.
— Acum, că sunt adult, a anunțat el grav, am dreptul la două felii de tort.
— Adulții plătesc și partea lor de cheltuieli, i-am răspuns.
A rămas puțin pe gânduri.
— Atunci ajunge una.
După ce a stins lumânările, Matei a scos din buzunar un plic mic, îngălbenit de vreme.
L-a așezat pe masă, chiar în fața mea.
Am râs.
— Omule, e ziua ta. Eu ar trebui să-ți dau ție cadouri.
— Știu, tată.
Apoi s-a uitat spre doamna Ionescu.
— Ea mi l-a dat ieri. Mi-a spus să nu-l deschid și că astăzi este, în sfârșit, ziua potrivită ca să-l citim împreună.
Mi-am îndreptat privirea spre vecina noastră.
Nu zâmbea.
Mâinile îi tremurau atât de tare, încât ceaiul se revărsa din ceașcă în farfurioară.
Atunci am observat data scrisă pe plic.
Fusese trimis — sau, mai degrabă, scris — cu optsprezece ani în urmă.
Înainte să scot măcar foaia, am recunoscut scrisul.
Era al Gabrielei.
— Ce este asta? am întrebat.
Doamna Ionescu și-a șters o lacrimă.
— Andrei, Gabriela nu a plecat fiindcă încetase să vă iubească.
Am rămas cu ochii ațintiți asupra ei.
Nu cred că respiram.
— M-a pus să jur că îți voi da scrisoarea numai după ce Matei va împlini optsprezece ani.
Mâinile au început să-mi tremure când am rupt plicul.
Am desfăcut foaia și am citit cu voce tare.
„Andrei,
dacă citești această scrisoare, înseamnă că nu am mai reușit să-ți spun eu însămi adevărul.
Cu câteva zile înainte de nașterea fiului nostru, medicii au descoperit că sufăr de o formă agresivă de cancer. Mi-au spus că șansele mele sunt aproape inexistente.
Te cunosc.
Știam că nu m-ai fi părăsit niciodată.
Știam că ai fi cheltuit ultimii bani, fiecare oră pe care o aveai și fiecare fărâmă din tine încercând să mă salvezi, în timp ce ai fi încercat în același timp să-l crești pe Matei.
Nu puteam să te las să pierzi și o soție, și copilăria fiului nostru.
De aceea am luat cea mai crudă hotărâre din viața mea.
Am ales să te las să mă vezi drept un monstru.
Am cerut divorțul fiindcă am crezut că, dacă vei fi convins că te-am trădat, vei înceta să mă cauți și vei pune toată dragostea ta în creșterea copilului nostru.
Nu am încetat nicio clipă să vă iubesc.
Nici pe tine.
Nici pe el.