Ioana ridică ușor din umeri.
— Pentru că eu n-aș fi putut.
În vocea ei nu era invidie. Doar oboseală.
Am mai vorbit puțin. Fără detalii inutile, fără plângeri și mărturisiri mari. Doar două femei care se obișnuiseră, fiecare în felul ei, să trăiască lângă același fel de om.
După ce a plecat, am încuiat ușa și am stins lumina.
Afară era liniște. Aerul serii părea răcoros, dar nu rece. Am inspirat mai adânc decât de obicei.
Pentru prima dată după mulți ani nu mai trebuia să mă prefac că totul era în regulă.
În dimineața următoare, după discuția cu Ioana, m-am trezit înainte să sune ceasul. În apartament era liniște, Mihai încă dormea. Stăteam întinsă, priveam tavanul și, pentru prima dată după multă vreme, nu mai răsuceam în minte replicile de ieri, nu mai inventam scuze pentru grosolănia altuia, nu mai încercam să explic ceea ce era evident fără explicații. Înăuntru era pace.
M-am ridicat, am mers încet în bucătărie și am pornit fierbătorul. Gesturile simple, obișnuite, se simțeau dintr-odată altfel — ca și cum viața revenea în limitele ei firești, fără zgomotul inutil impus de un om străin.
După câteva minute, Mihai a apărut în prag.
— Te-ai trezit devreme, spuse el.
— Am treabă.
A dat din cap, dar nu a plecat. S-a așezat la masă și și-a trecut mâna prin păr.
— M-am gândit ieri la ce mi-ai spus.
Eu am tăcut.
— Eu chiar nu vedeam… sau poate nu voiam să văd, continuă el. — Mi se părea că nu e chiar atât de important.
I-am pus în față o ceașcă.
— Pentru tine, poate. Pentru mine a fost important.
Și-a ridicat ochii spre mine.
— Înțeleg.
De data aceasta, acel „înțeleg” a sunat altfel. Fără încercarea de a netezi totul, fără dorința de a fugi de esența discuției.
— Nu-ți cer să nu mai vorbești cu el, am spus. — E viața ta. Dar eu nu voi mai face parte din cercul acesta.
Mihai a încuviințat încet.
— Și dacă își cere iertare?
M-am gândit o clipă.
— Atunci ar fi prima dată în șapte ani. Dar asta nu ar schimba totul pe loc.
Nu a contrazis.
În ziua aceea am plecat spre cofetărie cu senzația că ceva, în sfârșit, se mișcase. Nu spre vechea împăcare, ci spre sinceritate.
Au mai trecut câteva zile. Munca mergea calm, fără crize. Noua agenție trimitea machete, discutam detalii, lansam actualizări. Totul înainta fără tensiunea de altădată.
Vineri seara, când mă pregăteam să închid casa de marcat, ușa s-a deschis din nou. Mi-am ridicat privirea — în prag stătea Radu.
Arăta neobișnuit. Nu ca la ziua lui, nici ca la masa noastră. Nu mai avea siguranța aceea de sine, lejeritatea în spatele căreia își ascundea de obicei grosolănia. Stătea acolo ca și cum nici el nu înțelegea pe deplin de ce venise.
Nu l-am poftit înăuntru. Am așteptat doar.
— Putem vorbi? întrebă el.
— Vorbește.
S-a uitat în jur, de parcă ar fi căutat sprijin măcar în pereți, dar aici nu avea de unde să-l primească.
— Nu m-am gândit că pentru tine era chiar atât de serios, începu el.
Eu tăceam.
— Adică… erau glume, ridică el din umeri. — Noi așa am vorbit mereu.
— Nu, am spus liniștit. — Așa ai vorbit tu. Eu am suportat.
S-a strâmbat.
— Bine. Poate uneori am exagerat.
Nu am răspuns.
A făcut un pas mai aproape.
— Ascultă, hai să nu complicăm lucrurile. Adu contractul înapoi și închidem povestea. Eu… o să fiu mai atent.
L-am privit cu atenție.
— Chiar crezi că totul se rezolvă atât de simplu?
— Dar cum altfel? Pentru o secundă, în vocea lui a fulgerat din nou iritarea. — Știi foarte bine, e business. Bani, muncă…
— Nu, Radu, l-am întrerupt. — Nu e doar despre bani.
A tăcut.
— Șapte ani ți-ai permis să mă umilești, am continuat. — În fața musafirilor, în fața soțului meu, în fața soției tale. Și nici măcar o dată nu te-ai gândit că ar fi cazul să te oprești.
— Eu nu te-am umilit, spuse el tăios. — Tu așa ai perceput.
Am clătinat din cap.
— Tocmai de aceea nimic nu se va schimba.
Și-a strâns buzele.
— Deci asta e? Așa, pur și simplu?
— Nu pur și simplu. Ci pentru că, în sfârșit, m-am ales pe mine.
Cuvintele au rămas între noi.
A mai stat câteva secunde, apoi s-a întors.
— Știi, spuse el mai încet, eu mereu am crezut că tu ești… moale.
— Te-ai înșelat.
A dat din cap, de parcă abia atunci ar fi priceput cu adevărat.
— Am înțeles.
A ieșit fără să-și ia rămas-bun.
Am încuiat ușa și am stins lumina.
De data aceasta, în mine nu mai era nici îndoială, nici dorința de a întoarce totul înapoi. Doar claritate.
Seara, acasă, mă aștepta Mihai.
— A trecut pe la mine, spuse el.
Mi-am dat jos paltonul.
— Și?
— A zis că l-ai dat afară.
— Eu doar nu l-am oprit.
Mihai oftă.
— E furios. Dar… pare că începe să înțeleagă ceva.
M-am uitat la el.
— Dar tu?
S-a apropiat.
— Și eu.
Stăteam unul în fața celuilalt, iar între noi nu mai era tensiunea aceea veche.
— Am greșit, spuse el. — Am lăsat asta să continue.
Am dat din cap.
— Da.
Nu a încercat să se justifice. Și asta a contat mai mult decât orice cuvinte frumoase.
— Nu mai vreau să fie așa, adăugă el.
Am simțit cum ceva în mine se mișcă ușor, ca o încordare care începea să cedeze.
— Atunci nu mai permite.