A zâmbit — pentru prima dată după mult timp, liniștit, fără expresia aceea forțată.
Au trecut câteva săptămâni.
Viața nu a devenit perfectă. A devenit doar mai sinceră.
Mihai nu l-a mai invitat pe Radu la noi acasă. Uneori se întâlneau separat, dar asta nu mă mai privea. În casă se făcuse mai liniște — nu în jur, ci înăuntru. Dispăruse așteptarea ca, în orice moment, să răsune iar o „glumă” după care toți să tacă stânjeniți.
Într-o seară luam cina doar noi doi, pe aceeași verandă. Vara încă se ținea bine, dar în aer se simțea deja prima răcoare.
— Îți amintești ziua aceea? întrebă Mihai.
— Care anume?
— Când s-a schimbat totul.
M-am gândit.
— Nu a fost o singură zi, am spus. — Au fost șapte ani care s-au terminat într-o singură seară.
El a dat din cap.
— Mă bucur că atunci n-ai tăcut.
L-am privit.
— Și eu.
Am stat în tăcere, dar tăcerea aceea era cu totul alta. Nu avea greutate. Doar liniște.
După o vreme, Ioana a trecut din nou pe la cofetărie. De data asta nu mai era la fel de sfioasă ca prima dată.
— Se poate o cafea? întrebă ea.
— Sigur.
Am început să vorbim. Părea puțin schimbată — nu fericită, dar mai împăcată.
— El a început să… spuse ea, apoi nu termină fraza.
— Să vorbească mai puțin? am ajutat-o eu.
Ea a dat din cap.
— Nu știu pentru cât timp.
Am ridicat din umeri.
— Asta e deja alegerea lui.
Ioana m-a privit.
— Tu nu regreți?
Am zâmbit.
— Nu.
Și era adevărat.
În seara aceea, când am închis cofetăria, am inspirat din nou aerul răcoros. Orașul își vedea de viața lui obișnuită: oamenii se grăbeau undeva, mașinile treceau pe lângă mine, în ferestre se aprindeau luminile. Totul în jur era ca înainte.
Se schimbase doar un lucru — eu nu mai lăsam pe nimeni să hotărască în locul meu cum are voie să se poarte cu mine.
Și, după cum s-a dovedit, asta a fost suficient pentru ca toate celelalte să înceapă, încet, să se așeze la locul lor.