Dimineața am ajuns înaintea tuturor. În încăpere încă se simțea mirosul copturilor de ieri, vitrinele erau goale, iar lumina ferestrelor mari se așeza pe mese în fâșii lungi. Am pus cutia pe blatul de lucru și am rămas o vreme uitându-mă la ea, fără să ridic capacul. Seara trecută mi se derula în minte fără durerea de dinainte — ca o scenă din viața altcuiva, în care eu spusesem, în sfârșit, ceea ce trebuia să spun cu mulți ani înainte.
Ana a venit cam peste zece minute. Ea ajungea întotdeauna mai devreme, ca să verifice comenzile și să facă planul zilei.
— Bună dimineața, spuse ea, apoi văzu imediat cutia. — Ăsta e?
Am dat din cap.
— Pot să mă uit?
Am ridicat capacul. Decorul de caramel se lăsase puțin, dar tortul arăta în continuare foarte frumos.
— Aproape că ți-e milă să-l vinzi, spuse Ana încet.
— Nu de el mi-e milă, am răspuns. — Mi-e milă doar de timpul pe care l-am pierdut tăcând.
Ana nu a spus nimic. S-a uitat doar atent la mine. Știa destul ca să înțeleagă: nu era vorba despre desert.
Am tăiat tortul în felii egale și l-am pus în vitrină. După o oră, aproape nu mai rămăsese nimic din el. Clienții îl cumpărau fără să-i știe povestea, pur și simplu pentru că era frumos și bun. Și era corect așa. Lucrurile trebuie să-și împlinească rostul, nu să păstreze în ele supărările altora.
Pe la prânz m-a sunat Mihai.
— Ești ocupată? întrebă el cu grijă.
— Lucrez.
A urmat o pauză.
— A sunat Radu.
Eu n-am răspuns.
— E… nemulțumit.
— Pentru el, asta e starea obișnuită, am spus liniștit.
— Zice că l-ai umilit.
Mi-am sprijinit palma pe masă.
— Și el ce a făcut în toți anii ăștia?
Din nou tăcere.
— Nu-l apăr, se grăbi Mihai să spună. — Doar că… nu înțelege.
— Atunci să învețe să înțeleagă fără mine, am răspuns. — Eu nu mai am de gând să explic lucruri evidente.
Am încheiat convorbirea fără scandal, dar și fără împăcarea aceea obișnuită. De data aceasta nu mai aveam senzația că totul se va întoarce la locul de dinainte.
După ce am trimis notificarea, am rămas mult timp privind ecranul. Nu era o decizie luată la nervi. Pur și simplu închisesem o ușă în spatele căreia acceptasem prea multă vreme ceva ce nimeni nu avea dreptul să considere normal.
Răspunsul a venit cam peste o oră.
Mai întâi mi-a scris Ana — mi-a redirecționat mesajul managerului de la agenție. Panică, întrebări, rugăminți să discutăm. Apoi a sunat un număr necunoscut.
Nu am răspuns imediat.
— Elena? vocea lui Radu suna încordată și neobișnuit de tăioasă. — Ce e cu mesajul ăsta?
— O notificare obișnuită, am spus.
— Am lucrat împreună șase ani! Nu poți pur și simplu să iei și să…
— Pot.
A tăcut, ca și cum nu se așteptase să audă un asemenea răspuns.
— E din cauza serii de ieri? întrebă el după o pauză.
Am zâmbit scurt, fără urmă de bucurie.
— Nu. Ieri a fost doar punctul final. Totul a început cu mult înainte.
— Tu chiar distrugi o colaborare normală pentru două vorbe?
— Nu pentru vorbe. Pentru atitudine.
A oftat iritat.
— Hai, Elena. Toată lumea glumește. Tu doar reacționezi prea dur.
Mi-am închis ochii pentru o clipă.
— Nu, Radu. Tu ți-ai permis prea mult, prea mult timp.
— Acum ai de gând să-mi ții predici? În vocea lui apăruse batjocura de odinioară, doar că acum nu mai suna la fel de sigur.
— Nu. Doar închei conversația. Și colaborarea.
Am închis telefonul.
Pentru prima dată după foarte mult timp nu am simțit nici furie, nici durere. Doar liniște.
Peste câteva zile, Mihai a venit acasă mai devreme decât de obicei. S-a plimbat mult prin apartament, fără să știe, evident, cum să înceapă.
— Are probleme, spuse el în cele din urmă.
M-am uitat la el.
— Câțiva clienți mari ai lui erau legați de noi. Nu s-a gândit că totul se va rupe atât de repede.
— Am reziliat contractul legal. Are timp.
— Nu e vorba doar de bani, adăugă Mihai încet. — El… e rănit.
Nu m-am putut abține și am zâmbit amar.
— Ce interesant.
Mihai s-a așezat în fața mea.
— Înțeleg că ai dreptate, spuse el. — Dar mi-e greu… e prietenul meu.
— Atunci eu ce sunt? am întrebat calm.
El și-a coborât privirea.
Nu era nevoie de răspuns.
Am stat mult timp în tăcere. Dar tăcerea aceea nu mai semăna cu cea de dinainte. Nu era o fugă de conversație. Era doar nevoia ca, în sfârșit, ceva să se schimbe.
— Nu te oblig să alegi, i-am spus. — Îți cer doar să vezi.
A dat din cap, dar știam că acesta era doar începutul.
A trecut o săptămână. La cofetărie se adunase mai multă muncă — începuserăm colaborarea cu o altă agenție. O echipă tânără, atentă, fără aroganță afișată. Ascultau, întrebau, propuneau variante. Era ușor și liniștitor să lucrezi cu ei.
Într-o seară, când închideam casa de marcat, în ușă a apărut Ioana. Stătea la intrare de parcă nu era sigură dacă să intre sau nu.
I-am deschis eu ușa.
— Bună.
Ea a dat din cap.
— Se poate?
Ne-am așezat la o măsuță mică de lângă fereastră. Ioana a tăcut mult, frământând marginea unui șervețel.
— E furios, spuse ea în cele din urmă. — Zice că tu ai stricat totul.
Am ascultat-o calm.
— Dar eu… se opri. — Eu cred că ai făcut bine.
M-am uitat atent la ea.
— De ce?