„Prietenul soțului meu era în stare să strige în fața tuturor: «Grasă proastă!» — apoi râdea de parcă ar fi spus cea mai nevinovată glumă din lume. Nu bănuia nici măcar o clipă că eu eram cea care îi vira, lună de lună, douăzeci de mii de lei în cont.
— Elena, în locul tău nu m-aș atinge de salata aia. Are maioneză, iar ție sigur nu-ți face bine, aruncă Radu, fără să-și ridice ochii de la grătar, apoi își strâmbă gura într-un zâmbet batjocoritor.
La masa lungă stăteau doisprezece oameni. Terasa de vară a casei noastre, mirosul de carne rumenită pe jar, de care mă ocupasem încă de dimineață. Marinada o tot perfecționasem aproape trei ani. Și salatele fuseseră făcute tot de mine.
De șapte ani, totul se repeta după același scenariu. Chiar în prima zi în care l-am cunoscut, când Mihai l-a adus la noi acasă, Radu m-a măsurat din cap până-n picioare și a spus ironic că soțul meu, se pare, are gusturi pentru femei „mai plinuțe”. Atunci am crezut că era doar o glumă grosolană și neinspirată.
Mai târziu aveam să înțeleg cât de mult mă înșelasem.
Eu și Mihai ne căsătoriserăm cu opt ani în urmă. Eu aveam patruzeci de ani, el treizeci și opt. Amândoi veneam după căsnicii eșuate. El lucra ca inginer, iar eu, până atunci, reușisem deja să deschid a doua cofetărie. Ridicasem afacerea singură — fără credite, fără bani de la rude, fără ajutorul nimănui. În primii ani, tot ce câștigam reinvesteam. La nuntă aveam două cofetării, acum ajunsesem la cinci.
Radu era prieten cu Mihai încă din copilărie. Școala, armata, pescuitul de vară, ani întregi petrecuți umăr la umăr. Pentru soțul meu, el era aproape ca un frate. Înțelegeam asta, de aceea am ales multă vreme să tac.
Aproape două sute patruzeci de mii de lei pe an. În fiecare lună — exact douăzeci de mii.
Mihai știa, dar, la rugămintea mea, nu spusese nimic. Nu voiam să amestec relațiile personale cu afacerile.
Iar Radu continua să mă înțepe.
În seara aceea am pus pe masă ultimul platou și m-am așezat lângă Mihai. Radu turna vin. Soția lui, Ioana, ca de obicei, stătea tăcută și privea în jos.
— Elena, până vine vara ar trebui să mai slăbești puțin, spuse el, întinzându-mi paharul. — Tu porți costum de baie sau te ascunzi de lume?
La masă s-a lăsat imediat o tăcere stânjenitoare. Cineva a tușit. Mihai mi-a strâns ușor piciorul pe sub masă — semnul lui obișnuit: rabdă, nu începe.
Mi-am ridicat calm privirea spre Radu.
— Îți amintești că împrumutul pentru sediul tău încă nu e achitat?
Pentru o secundă, s-a pierdut. Apoi și-a pus repede pe față zâmbetul lui obișnuit, ca și cum și asta ar fi făcut parte din glumă.
Discuția a fost împinsă rapid în altă direcție, iar seara a continuat ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Eu am tăcut din nou.
După ce au plecat musafirii, stăteam la chiuvetă și strângeam vasele. Mihai a venit în spatele meu și m-a cuprins în brațe.
— Nu pune la suflet. Așa e el.
— Tocmai asta e. Dar asta nu-l scuză.
El s-a dus la culcare, iar eu am rămas în bucătărie cu senzația că fusesem stoarsă de puteri. Eram obosită de aceeași repetiție de ani de zile: vorbele lui, râsetele celorlalți și acordul tăcut al celor care stăteau în jur.
După o lună am fost invitați la ziua lui Radu. Împlinea patruzeci și doi de ani.
Am copt un tort. Poate, privit din afară, părea ciudat, dar aceasta era meseria mea și, în același timp, obișnuința mea. Trei etaje, glazură de ciocolată, decor din caramel. Șase ore de muncă. Aproape patru kilograme.
Mihai ducea cutia cu mare grijă, de parcă înăuntru s-ar fi aflat ceva fragil și viu.
— O să-i placă sigur, spuse el.
Dar totul a luat-o cu totul altfel.
La restaurant se strânseseră vreo douăzeci de oameni. Sală decorată, muzică, masă lungă, pahare, felicitări. Radu primea atenția tuturor și strălucea de mulțumire.
Am deschis cutia. Tortul arăta impecabil. Oaspeții și-au scos imediat telefoanele și au început să-l fotografieze.
— Cine l-a făcut? întrebă una dintre femei.
— Eu.
Radu s-a apropiat, s-a uitat mai întâi la tort, apoi la mine.
— Da, arată serios. Numai că ar fi fost mai bine să nu fi pus atâta cremă pe tine, spuse el și izbucni în râs, uitându-se spre invitați.
Apoi m-a bătut pe umăr.
Și exact în clipa aceea ceva s-a închis definitiv în mine. Fără țipete, fără o explozie de furie. Doar o hotărâre rece, limpede.
— Tortul acesta costă o mie două sute de lei, am spus pe un ton egal. — Am lucrat șase ore la el. Tocmai ai jignit omul care ți-a adus un cadou. Așa că îl iau înapoi.
Am închis cutia.
În sală s-a făcut atât de liniște, încât se auzea muzica din încăperea alăturată.
— Vorbești serios? întrebă Radu, năucit.
— Absolut.
Am luat cutia și am pornit spre ieșire.
Mihai m-a ajuns din urmă abia afară.
— Elena, stai puțin…
— Te aștept în mașină.
— Dar el n-a vrut să…
— El „n-a vrut” de șapte ani, am spus calm. — Iar eu nu mai am de gând să înghit asta.
Am plecat.
A doua zi, tortul era deja în cofetăria mea.