— Nu te voi lăsa să te cerți cu soacra ta din cauza mea, a spus ea.
— Nu caut o ceartă. Vreau doar să pun capăt unui lucru care se întâmplă de prea mult timp.
Mama și-a întins mâna către buretele pentru tablă.
Am tras tabla mai aproape de mine.
— Doar o zi, am rugat-o. Hai să vedem cum e să trecem printr-o zi în care fiecare are grijă de el însuși.
— Mie îmi place să am grijă de oameni.
— Știu. Dar asta nu înseamnă că trebuie să fii servitoarea tuturor.
După felul în care i s-a schimbat expresia, mi-am dat seama că ultimul cuvânt o duruse.
Atunci s-au auzit pași la etaj.
Mama a privit din nou tabla.
— Doamne…
Cincisprezece minute mai târziu, Simona a coborât. Purta o tunică ușoară de in și sandale. După înfățișare, părea pregătită să-și petreacă toată ziua pe terasă.
S-a îndreptat direct spre aparatul de cafea.
Cafeaua nu era făcută.
Mama, lângă mine, a tresărit aproape imperceptibil.
I-am atins cu grijă încheietura.
Simona a deschis un dulap, apoi încă unul.
— Cafeaua nu e gata?
— Încă nu, am răspuns.
S-a uitat la mama.
— A…
În acel moment a observat tabla.
A citit lista.
A mai citit-o o dată.
Apoi a râs.
— Ce mai e și asta?
— Împărțirea treburilor pentru weekend.
— Asta văd și eu, a spus Simona.
— Micul dejun de azi îl pregătești tu.
S-a uitat la mine de parcă i-aș fi cerut să repare acoperișul.
— Vorbești serios?
— Foarte serios.
Zâmbetul i-a dispărut de pe față.
— Dar mama ta ne-a invitat în vizită.
Înainte să apuc să răspund, Andrei a intrat în bucătărie.
A citit tabla.
Apoi s-a uitat la mine.
În seara precedentă îi spusesem că nu mai aveam de gând să privesc cum mama se epuizează. Dar despre tablă nu știa nimic.
Simona s-a întors spre fiul ei.
— Se pare că astăzi eu pregătesc micul dejun.
Andrei a ezitat.
Pauza aceea scurtă mi s-a părut nesfârșită.
În cele din urmă, a spus:
— Bine.
Simona l-a privit fix.
— Bine?
— Da. Iar eu voi strânge după aceea.
Ea și-a încrucișat brațele la piept.
— Când vin oameni la mine, nu îi întâmpin cu o listă de obligații.
Radu tocmai cobora scările și s-a oprit pe ultima treaptă.
Andrei și-a privit mama.
— Nu. Tata merge de obicei după cumpărături, eu pregătesc cel mai des micul dejun, iar după masă strâng toți. Cu excepția ta.
Simona s-a întors brusc spre soțul ei.
Radu a ridicat stânjenit din umeri.
— Chiar merg eu la cumpărături.
— Nu despre asta este vorba, a protestat ea.
Dar exact despre asta era vorba.
Simona se considera o gazdă desăvârșită. O auzisem spunând asta de nenumărate ori. Planifica cinele, alegea florile pentru masă, punea muzică și hotăra unde să stea fiecare musafir.
Munca adevărată era însă făcută de alții.
Părea că acest adevăr începea să fie înțeles de toți cei din bucătărie. Mama a încercat imediat să reducă tensiunea.
— Pot să prăjesc repede niște ouă, a oferit ea.
— Nu, am spus hotărât.
Simona mi-a aruncat o privire furioasă.
Apoi a deschis frigiderul.
— Bine. Unde sunt ouăle?
La nouă dimineața, mâncaserăm deja.
Nu se întâmplase nicio tragedie. Simona nu otrăvise pe nimeni, iar nimeni nu rămăsese flămând.
Făcuse omletă și pâine prăjită. Ouăle erau puțin uscate. Întrebase unde se găsea untul, deși în fiecare weekend o vedea pe mama scoțându-l de pe același raft. Apoi căutase tigaia și spatula.
De trei ori se ridicase mama să o ajute.
De trei ori îi cerusem să se așeze la loc.
După micul dejun, Simona și-a lăsat farfuria pe masă, din obișnuință.
Andrei s-a uitat la farfurie.
Apoi la mama lui.
Simona s-a întors și a dus-o la chiuvetă.
Ar fi trebuit să mă bucur de acea mică victorie.
În schimb, mă simțeam istovită.
Pentru că mama părea nefericită.
Până la prânz am înțeles că noile reguli nu erau greu de acceptat doar pentru Simona.
Mama se ținea după mine prin bucătărie.
— Ai tăiat roșiile prea mari.
— Vom supraviețui.
— Pot să fac eu sosul.
— Mă descurc singură.
— Bolul mare este în dulapul de jos.
— Mamă.
A tăcut o clipă, apoi m-a întrebat:
— Și eu ce ar trebui să fac acum?
Întrebarea aceea nu mi-a mai ieșit din minte.
Nu „cu ce te pot ajuta?” și nici „ce mai trebuie făcut?”.
„Și eu ce ar trebui să fac acum?”
— Du-te și stai puțin afară, i-am spus.
— Și ce să fac acolo?
— Orice ai chef.
M-a privit de parcă îi propusesem ceva cu totul de neînțeles.
Mai târziu am urcat să-mi iau un pulover și am auzit voci dincolo de ușa camerei de oaspeți.
Vorbeau Simona și Radu.
Nu intenționam să trag cu urechea. Dar apoi Simona a spus:
— Exact de asta mi-a fost teamă.
M-am oprit.
Radu i-a răspuns atât de încet, încât nu am înțeles cuvintele.
— Chiar ea mi-a spus, a continuat Simona. Îi este din ce în ce mai greu. Curățenia, cumpărăturile, pregătirea casei… Iar acum este tratată de parcă nu ar mai fi în stare să-și gospodărească singură casa.
Am bătut în ușă.
Dincolo s-a făcut liniște.
Simona a deschis.
— Despre ce vorbiți?
— Poftim?
— Mama mi-a spus că îi este greu?
Simona s-a uitat la Radu, apoi din nou la mine.
— Nu ți-a povestit?
— Nu.
Când am coborât, mama stătea pe terasă.
Am întrebat-o direct.
A oftat.
— Nu este niciun secret.
— Ce i-ai spus Simonei?