Am mai ascultat-o pe Carla încă douăzeci de minute.
Am aflat că bărbatului ei nu-i plăceau deloc măslinele.
Că mama lui se amesteca mereu în viața lui.
Că era inginer.
Că, chipurile, dormea de mult în altă cameră decât soția.
Că după divorț urma să închirieze un apartament mai aproape de centru.
Că, la aniversarea relației lor, îi pregătea Carlei „un cadou special”.
Când am terminat, i-am aplicat ulei pe cuticule și i-am spus:
— Gata. Am terminat.
Carla își ridică mâinile spre lumină.
— Doamne, sunt perfecte! De acum vin numai la dumneavoastră.
— Vă aștept cu drag.
Chiar am reușit să zâmbesc.
După ce ușa s-a închis în urma ei, m-am așezat pe scaun.
O vreme am privit pur și simplu peretele.
Aș fi vrut să alerg după ea.
Să-i spun:
„Eu sunt soția plictisitoare.”
Aș fi vrut să-i arăt o fotografie.
Să-l sun pe Radu.
Să urlu.
Să sparg ceva.
Dar impulsul a trecut repede.
În locul lui a venit liniștea.
Rece.
Aproape profesională.
În meseria mea există o regulă simplă: dacă stratul vechi începe să se desprindă, nu are rost să pui altul peste el.
Trebuie îndepărtat tot.
Până la bază.
Asta am hotărât să fac.
A doua zi a venit la salon o clientă veche, Natalia Marinescu, avocată specializată în divorțuri.
Îi făceam unghiile de șase ani.
— Doamnă Marinescu, pot să vă întreb ceva?
— Desigur.
— Dacă un apartament i-a fost lăsat unei femei de bunica ei înainte de căsătorie, soțul poate primi o parte după divorț?
Natalia își ridică imediat privirea.
— Nu. Doar dacă, în timpul căsătoriei, s-au investit sume comune foarte mari, care au crescut substanțial valoarea locuinței.
— Dar dacă el are domiciliul stabilit acolo doar temporar?
— Cu atât mai puțin este o problemă.
Făcu o pauză.
— Elena, vorbim ipotetic?
— Bineînțeles.
M-a privit de parcă auzise acel „bineînțeles” de sute de ori.
— Și mașina?
— A fost cumpărată în timpul căsătoriei. Mai avem și un credit.
— Atunci se împart și mașina, și obligațiile. Totuși, dacă se poate, e mai bine să rezolvați printr-un acord.
Seara, am scos un carnețel obișnuit.
Era acela în care îmi notam numerele nuanțelor și preferințele clientelor.
Am scris:
„Aprilie — delegație.
Carla.
Ceas.
Audi.
Zgârietură.
Șase luni.
«Mai ai răbdare, iubita mea».
«Soția e plictisitoare».
«În curând divorțez».”
Am recitit lista.
Ciudat.
O trădare pare îngrozitoare cât timp există doar ca bănuială și durere.
Când se transformă în fapte, seamănă aproape cu o evidență contabilă.
Duminică, Tamara Popescu a venit cu o plăcintă cu mere.
Radu era acasă.
Stătea la masă și derula pe telefon.
— Bietul meu băiat, cât îl chinuie, oftă soacra mea. Uite cât e de palid.
Apoi se întoarse spre mine:
— Îl hrănești cum trebuie?
— Îl hrănesc.
Am pus apa la fiert.
Am așezat farfuriile.
M-am așezat în fața soțului meu.
— Radu.
— Da?
— Cum a fost delegația din aprilie?
Nici nu a înțeles imediat întrebarea.
— Care delegație?
— Cea din primăvară.
— Bine.
— Carla a fost mulțumită?
Telefonul din mâna lui s-a oprit.
Doar pentru o secundă.
Dar pentru mine a fost suficient.
— Ce Carla?
Am zâmbit.
— Cea căreia i-ai cumpărat ceasul.
Fața i s-a albit.
Tamara a încetat să mestece.
— Elena, despre ce vorbești?
Am ridicat primul deget.
— Șase luni de relație.
Al doilea.
— Delegația.
Al treilea.
— Ceasul.
Al patrulea.
— Zgârietura de pe Audi, lângă centrul comercial.
Al cincilea.
— „Mai ai răbdare, iubita mea, în curând divorțez.”
Radu a trântit telefonul pe masă.
— Mi-ai cotrobăit prin telefon?
Am râs scurt.
— Nu.
— Atunci de unde știi?
— Mi-a povestit ea.
Tăcerea s-a lăsat peste bucătărie atât de grea, încât se auzea frigiderul bâzâind.
— Cine?
— Carla ta.
Se uita la mine fără să înțeleagă.
Apoi a înțeles.
— A fost la tine?
— A stat cu mâinile sub lampa mea și mi-a povestit patruzeci de minute cât de minunat este bărbatul ei.
Mi-am înclinat capul.
— I-a plăcut mai ales partea despre soția plictisitoare, care umblă în halat.
Tamara își duse mâinile la piept.
— Radu!
— Mamă, calmează-te.
— Este adevărat?
El își trecu palma peste față.
— Nu e chiar așa…
M-am lăsat pe spătarul scaunului.
— Ador fraza asta.
— Elena, a fost o greșeală.
— Greșeală este să pui motorină într-o mașină pe benzină. Să minți două femei timp de șase luni se numește planificare.
— Voiam să pun capăt.
— Când?
A tăcut.
— Astăzi?
Niciun răspuns.
— Mâine?
Din nou, tăcere.
Am dat din cap.
— Exact.
Tamara se întoarse brusc spre mine:
— Dar nu distrugi o familie pentru așa ceva! Bărbații mai greșesc. Poate și tu te-ai îndepărtat în ultima vreme.
Am privit-o.
— Tamara, vreți să știți ce este cel mai interesant?
— Ce?
— Carla este convinsă că, după divorț, ea și Radu vor locui în apartamentul acesta.
Soacra mea clipi.
Radu se încordă.
— În care apartament?
Am bătut ușor cu degetul în masă.
— În acesta.
— Ce legătură are apartamentul?
— Are legătură pentru că este al meu.
M-am întors spre soțul meu.
— I-ai spus?
El a tăcut.
— Locuința mi-a rămas de la bunica mea înainte să ne căsătorim. Nu se împarte.
Chipul Tamarei s-a schimbat.
Poate că, pentru prima dată în seara aceea, a început să înțeleagă cât de mare era problema.