— Radu…
— Mamă, mai târziu.
— Și încă ceva, am continuat. Dreptul tău de ședere temporară expiră la iarnă.
El s-a ridicat brusc.
— Ai verificat toate astea dinainte?
— Bineînțeles.
— Deci te-ai pregătit în tot acest timp?
L-am privit direct în ochi.
— Nu, Radu. Tu te-ai pregătit în tot acest timp.
— Eu?
— Tu ai construit, timp de șase luni, o viață în care eu nu mai exist. Eu doar ți-am citit, în sfârșit, planul.
A început să se plimbe prin bucătărie.
— Nu aveam de gând să plec așa.
— Evident.
— Voiam să aleg momentul potrivit.
— Un moment convenabil?
— Unul normal!
Am râs.
— Ca amanta să aștepte, soția să nu observe nimic, mama să fie de acord, apartamentul să rămână la tine, mașina tot la tine și, eventual, să-ți pregătesc și cina de rămas-bun?
— Nu răstălmăci!
— Nu răstălmăcesc nimic. Doar spun lucrurilor pe nume.
Tamara își cuprinse capul cu mâinile.
— Doamne, oamenii trăiesc douăzeci de ani împreună, cresc copii, se iartă…
— Minunat. Îl puteți ierta chiar în seara asta.
Nu înțelese.
— Ce vrei să spui?
— Radu se mută la dumneavoastră.
Soțul meu se întoarse brusc.
— Ce?
— Strânge-ți lucrurile.
— Vorbești serios?
— Foarte serios.
— Elena, eu locuiesc aici!
— Ai locuit.
— Nu poți să mă dai pur și simplu afară!
— Ba pot.
Vorbeam calm.
Fără lacrimi.
Fără țipete.
Și tocmai asta părea să-l sperie mai mult decât orice.
— Mâine depun actele pentru divorț. În privința mașinii, hotărâm printr-un acord. Dacă vrei să o păstrezi, îmi plătești jumătate din valoare. Dacă nu, o vindem.
— Ai calculat totul.
— Nu. Doar am încetat să mai închid ochii.
Tamara încercă ultimul argument:
— Măcar dormiți o noapte înainte să luați o asemenea hotărâre! Dimineața este mai înțeleaptă decât seara.
Am clătinat din cap.
— Am dormit deja prea multe nopți lângă un om care se trezea dimineața și continua să mă mintă.
O oră mai târziu, Radu stătea în hol cu două genți.
Chiar înainte să iasă, s-a oprit.
— Elena.
N-am răspuns.
— Am fost împreună cincisprezece ani.
— Tocmai de aceea este atât de dureros că ți-au fost suficiente șase luni ca să transformi acei cincisprezece ani într-o povară de care trebuia să scapi „în curând”.
Și-a plecat privirea.
— Chiar te-am iubit cândva.
M-a durut.
Cu adevărat.
Ascuțit.
Dar am răspuns liniștit:
— De acel „cândva” am acum nevoie ca să înțeleg totul.
Tamara nu s-a mai certat cu mine.
A luat una dintre gențile fiului ei.
Iar la ușă a spus, spre surprinderea mea:
— Radu, este vina ta.
El s-a uitat la ea de parcă acele trei cuvinte îl răniseră mai tare decât toate reproșurile mele.
Ușa s-a închis.
M-am întors în bucătărie.
Pe masă rămăsese o felie de plăcintă neatinsă.
Ceaiul se răcise de mult.
Și, dintr-odată, mi-am dat seama că pentru prima dată după multe luni nu mai trebuia să aștept zgomotul cheii în broască.
Nu mai trebuia să ghicesc unde era.
Nu mai trebuia să ascult „proiect”, „ședință”, „am mult de lucru”.
Eram pur și simplu acasă.
În casa mea.
După trei săptămâni, Carla s-a programat din nou la mine.
Am privit mult timp numele ei în aplicație.
Apoi am acceptat programarea.
A intrat în salon schimbată.
Nu mai avea siguranța de altădată.
S-a așezat și și-a pus mâinile pe masă.
— Știați?
— Ce anume?
— Că Radu este soțul dumneavoastră.
— Bineînțeles.
Fața i s-a albit.
— De ce nu mi-ați spus?
— Și la ce ar fi ajutat?
Carla a rămas fără cuvinte.
— Adică…
— Dacă v-aș fi spus imediat, ați fi crezut că sunt o soție geloasă, agățată cu disperare de un bărbat. Pentru mine a fost mai simplu să vă ascult până la capăt.
A coborât ochii.
— Ne-am despărțit.
— Știu.
— Mi-a spus că totul este prea complicat. Că, pentru moment, va locui la mama lui.
Am încuviințat.
— Înțeleg.
Câteva minute am tăcut amândouă.
Apoi Carla întrebă încet:
— Mă urâți?
M-am gândit.
Și am înțeles că nu.
— Nu.
M-a privit nedumerită.
— De ce?
— Pentru că dumneavoastră ați crezut ce v-a spus el.
Am aprins lampa de lucru.
— Și eu l-am crezut cândva.
Carla nu a mai spus nimic.
— Ce culoare alegem astăzi?
S-a uitat la paletar.
— Roșu.
Pentru prima dată după mult timp, am zâmbit sincer.
— Roșu să fie.
După câteva luni, divorțul s-a încheiat.
Radu a păstrat mașina și mi-a plătit jumătate din valoarea ei.
Tamara nu a mai venit miercurea.
O singură dată mi-a scris:
„Iartă-mă. Mi-am apărat fiul prea mult, pentru că mi-a fost teamă să recunosc că nu-l cunosc atât de bine pe cât credeam.”
I-am răspuns:
„Sunteți mama lui. Înțeleg.”
Și atât.
Mi-am extins salonul.
Am închiriat spațiul alăturat.
Am pus încă un scaun.
Am angajat o tânără tehniciană.
Și, pentru prima dată după mulți ani, mi-am luat o vacanță adevărată.
Singură.
Fără să cer voie.
Fără să mă întreb dacă altcuiva îi este convenabil.
În ultima seară de lucru înainte de plecare, am închis salonul, m-am așezat lângă fereastră și mi-am făcut singură manichiura.
Formă migdală.
Roșu cald.
Fără bej.
Fără „să nu fie prea strident”.
Când lampa s-a stins, mi-am privit mult timp mâinile.
Crezusem că cel mai mult aveam să regret cei cincisprezece ani.
Dar nu.
În acei ani existaseră și lucruri adevărate.
Râsete.
Călătorii.
Seri de iarnă în care casa era caldă și liniștită.
Chipurile noastre tinere din fotografiile vechi.
Iar faptul că finalul s-a dovedit dureros nu înseamnă că întreaga poveste fusese o minciună.
O singură greșeală făcusem:
Prea mult timp considerasem că salvarea familiei era mai importantă decât salvarea mea.
Acum știam altceva.
Uneori, divorțul nu înseamnă sfârșitul unei familii.
Uneori este clipa în care încetezi, în sfârșit, să fii un personaj în plus în viața altcuiva și redevi persoana principală din propria ta viață.
Am stins lumina.
Am încuiat salonul.
Și am ieșit în stradă.
Fără să aștept pe nimeni.
Fără să fug de cineva.
Pur și simplu, mergând spre o viață în care nimeni nu-mi mai promitea că voi fi fericită „în curând”.
De data aceasta, fericirea era responsabilitatea mea.