N-am spus nimic. Mi-am luat geanta, mi-am pus geaca și am mers spre ușă.
— Și unde crezi că pleci? — vocea soacrei s-a înăsprit și mai mult.
M-am oprit la ieșire, am luat cheile și m-am întors spre ea.
— Unde nu sunt tratată ca o servitoare.
Ușa s-a închis în urma mea încet, aproape fără zgomot. Dar în mine parcă se trântise un zăvor, definitiv.
Afară era răcoare. Aerul dimineții m-a trezit mai bine decât ar fi făcut-o orice cafea. Mergeam fără o destinație clară, doar înainte, încercând să-mi adun gândurile. Cuvintele ei se repetau în capul meu, amestecate cu oboseala, lipsa somnului și iritarea pe care o ținusem în mine prea mult timp.
Telefonul a vibrat în buzunar. Andrei.
Am privit ecranul câteva secunde, apoi am răspuns.
— Unde ești? — a întrebat el imediat, fără să salute.
— Am ieșit.
— Mama spune că ai făcut scandal.
Am pufnit scurt, dar nu era nimic vesel în reacția mea.
— Sigur că asta spune. Așa îi convine.
El a oftat greu.
— Ascultă, mai rabdă puțin. Doar nu stau mult.
M-am oprit chiar în mijlocul trotuarului.
— Trei săptămâni înseamnă „puțin”?
— Ei… încă un pic, — a spus el nesigur. — Știi cum e mama.
— Dar cum sunt eu, știi? — am întrebat încet.
A tăcut.
— Lucrez nopțile ca să putem plăti apartamentul ăsta. Nu dorm ca să avem o viață normală. Iar dimineața sunt trezită cu țipete și mi se explică felul în care trebuie să exist. Ți se pare normal?
— Ea doar vrea să fie bine…
— Pentru cine? — l-am întrerupt. — Pentru ea?
Din nou, liniște.
— Nu mă întorc până nu se schimbă ceva, — am spus într-un final.
— Cum adică nu te întorci? — în vocea lui a apărut încordarea.
— Exact așa.
Am închis apelul fără să mai aștept vreo continuare.
Timpul curgea încet. M-am așezat într-o cafenea mică, cu palmele strânse în jurul unei cești de cafea, și pentru prima dată după multe zile am simțit liniște. Nimeni nu cerea nimic. Nimeni nu poruncea. Nimeni nu intra cu forța în spațiul meu.
Spre prânz, telefonul s-a aprins din nou.
De data aceasta era un mesaj.
„Poți să vii acasă? Trebuie să vorbim.”
M-am uitat la ecran și am pus telefonul lângă ceașcă. Nu aveam niciun motiv să mă grăbesc.
Am ajuns acasă abia seara. Scara blocului m-a întâmpinat cu răcoarea ei cunoscută și cu mirosul de cine străine. Urcam treptele încet, ca și cum îmi ofeream timp înaintea unui pas important.
Ușa s-a deschis aproape imediat, de parcă mă așteptaseră.
În prag stătea Andrei. Arăta obosit și pierdut.
— Bună, — a spus el încet.
Am intrat fără să răspund.
În apartament era o tăcere neobișnuită. Nu se auzeau voci ridicate, nici zdrăngănit de vase.
— Unde sunt? — am întrebat, scoțându-mi geaca.
El și-a trecut mâna prin păr.
— Își strâng lucrurile.
Mi-am ridicat privirea spre el.
— Ce?
— I-am rugat să plece, — a adăugat el, evitând încă să mă privească direct în ochi. — Astăzi.
Inima mi s-a oprit parcă pentru o secundă.
Din cameră s-a auzit un foșnet. Pe podea a scârțâit o valiză cu roți. Doamna Elena a ieșit pe hol cu buzele strânse într-o linie subțire. În urma ei a apărut domnul Gheorghe, ținând tăcut o geantă de voiaj.
Ea mi-a aruncat o privire scurtă, ascuțită, neplăcută, dar fără siguranța de mai devreme.
— Ei, bine, — a spus sec. — Stăpâna casei a obținut ce voia.
Eu am rămas tăcută.
Andrei stătea lângă mine încordat, ca prins între două focuri.
— N-am înțeles că lucrurile erau atât de… — a început el, dar fraza i s-a rupt.
L-am privit calm.
— Acum ai înțeles.
Tăcerea s-a așezat iar peste apartament, dar de data aceasta era altfel. Nu apăsa. Nu strivea. Era mai degrabă goală, ca un spațiu rămas liber înainte de ceva nou.
Doamna Elena a fost prima care a rupt pauza aceea fragilă. Și-a aranjat șalul pe umeri, de parcă voia să plece nu oricum, ci cu ultimele resturi de demnitate pe care reușise să le păstreze.
— Hai, Gheorghe, — a aruncat ea tăios, fără să se uite nici la mine, nici la fiul ei.
Socrul a dat din cap în tăcere. N-a mai spus nimic, ca și cum înțelegea că orice cuvânt ar fi fost de prisos. Valiza a scârțâit din nou pe podea, iar după câteva secunde ușa s-a închis în urma lor. De data aceasta tare, limpede, ca un punct pus la capătul unei fraze lungi și istovitoare.
Am rămas nemișcată pe hol. Totul se întâmplase prea repede, și totuși aveam senzația că acel moment se pregătise de mult.
Andrei a expirat încet și s-a sprijinit de perete.
— S-au supărat, — a spus el încet.
L-am privit liniștită.
— Au dreptul.
A încuviințat, dar în ochii lui încă se vedea dezorientarea.
— Chiar n-am crezut că se va ajunge aici.
— S-a ajuns exact unde ai lăsat lucrurile să ajungă, — am răspuns fără răutate, doar spunând lucrurilor pe nume.
El și-a coborât privirea.
O vreme am tăcut amândoi. Apartamentul părea ciudat de gol. Până și aerul din el se schimbase, parcă devenise mai ușor, mai curat. Am intrat în bucătărie și am început să strâng vasele împrăștiate. Nu pentru că „așa trebuia”, ci pentru că din nou era casa mea, iar acum eu hotăram ce fac și când fac.
Andrei stătea în cadrul ușii și mă urmărea.
— Ești supărată pe mine? — a întrebat cu grijă.