Părea că totul ar fi trebuit să se termine acolo.
Dar după două zile, Andreea primi un mesaj de la un număr necunoscut.
„Bună ziua. Sunt Ioana. Îmi pare rău că vă scriu. Mihai nu răspunde. A promis că ne dă bani pentru transport și pentru ziua pierdută. Știu că dumneavoastră nu aveți nicio vină. Vreau doar să vă avertizez: i-a spus soțului meu că mai are acces și la o casă de vacanță de-a dumneavoastră. Este adevărat?”
Andreea citi mesajul de două ori.
Casa de vacanță.
Mihai nu știuse niciodată să se oprească la timp.
Casa nu era a Andreei, ci a tatălui ei. O căsuță la țară, unde mergea uneori vara. Mihai fusese acolo în timpul căsniciei, dar nu ar fi trebuit să aibă chei.
Îl sună imediat pe tatăl ei.
— Tata, cumva i-au rămas lui Mihai chei de la casa de la țară?
Tatăl ei se miră.
— Păi i le-am dat eu acum câțiva ani, când m-a ajutat să se uite la acoperiș. Nu le-a adus înapoi? Am crezut că ți le-a dat ție.
Andreea închise ochii și își trecu încet palma peste frunte.
— Nu. Nu mi le-a dat.
— Ce s-a întâmplat?
— E mult de povestit. Spune-mi doar: acum nu e nimeni acolo?
— Nu. Am fost ieri, totul era încuiat.
— Mâine merg și schimb încuietorile la poartă și la casă.
— Andreea, ce a făcut individul ăsta?
— A hotărât că niște chei străine îl fac proprietar.
Tatăl ei înjură scurt.
— Vin cu tine.
Dimineața merseră la casa de la țară.
Căsuța era liniștită, fără niciun semn că ar fi intrat cineva. Andreea ocoli curtea, verifică magazia, ferestrele și ușa.
Totul era încuiat.
Tatăl ei stătea lângă ea, frământând în mâini o șapcă veche.
— N-aș fi crezut niciodată că Mihai e în stare de așa ceva.
Andreea zâmbi amar.
— Nici eu. Până când am văzut un cărucior străin în holul meu.
Tatăl ei întoarse capul brusc.
— Ce cărucior?
Și atunci Andreea îi povesti tot.
Fără detalii inutile, dar suficient cât să înțeleagă.
Până termină, el nu mai ținea doar șapca, ci o strângea de parcă voia să o rupă.
— Bine că te-ai întors mai devreme.
— Da.
— Și dacă nu te întorceai?
Andreea privi spre casă.
Exact întrebarea asta și-o punea și ea din clipa în care văzuse valizele străine.
Dacă s-ar fi întors în ziua planificată, oamenii aceia ar fi locuit acolo o săptămână. Poate Mihai ar mai fi apucat să ia bani. Poate Radu și Ioana ar fi decis că mai pot rămâne. Poate vecinii s-ar fi obișnuit deja cu noii locatari.
Iar apoi Andreea ar fi trebuit să dovedească evidența: că propria ei casă era propria ei casă.
— De acum, niciun fel de chei la alții, — spuse ea.
Tatăl ei dădu din cap.
— Așa e corect.
Chemară un meșter din sat și schimbară încuietorile la poartă și la ușa de la intrare. Cheile vechi i le dădu tatăl ei Andreei.
— Aruncă-le tu. Mie mi-e silă să mă uit la ele.
Seara, Mihai veni fără să anunțe.
Cheia nouă, firește, nu se potrivi. Sună lung la ușă, apoi începu să bată.
Andreea privi prin vizor.
Mihai stătea pe hol furios, ciufulit, cu geaca desfăcută.
— Deschide! — strigă el. — Știu că ești acasă!
Andreea nu deschise imediat.
Mai întâi porni înregistrarea pe telefon.
Apoi trase ușa larg, rămânând în prag.
— Ce vrei?
Mihai arătă cu degetul spre yală.
— Ai înnebunit de tot? Stau ca prostul la ușă!
— Pentru că cheia nu se mai potrivește.
— M-am prins!
— Atunci de ce bați?
El făcu un pas înainte, dar Andreea nu se dădu la o parte.
— Trebuie să vorbim.
— Vorbește aici.
— Pe palier?
— Da.
Mihai se uită spre ușile vecinilor.
— O faci special ca să mă umilești?
— Nu. Doar că nu te mai las în apartament.
Obrazul i se zbătu.
— Andreea, dă-mi măcar o cheie. Pentru orice eventualitate.
Andreea îl privi câteva secunde, apoi râse. De data aceasta sincer, din pură uimire.
— După toate astea, ai venit să ceri o cheie?
— Nu se știe niciodată. Poate se întâmplă ceva, se sparge o țeavă.
— Există administrația blocului. Există vecini. Există telefonul meu.
— Și dacă nu răspunzi?
— Atunci nu va fi treaba ta.
Mihai se apropie.
— Nu ai dreptul să vorbești așa cu mine.
Andreea ridică telefonul.
— Am. Și înregistrez.
El se retrase brusc.
— Mă și înregistrezi?
— După ce ai făcut, da.
Ușa vecinei se întredeschise. Doamna Viorica se uită pe coridor.
— E totul în regulă, Andreea?
Mihai își schimbă imediat expresia.
— Totul e bine, doamnă Viorica. O discuție de familie.
Andreea nici măcar nu întoarse capul.
— Nu de familie. Fostul meu soț cere cheia apartamentului meu după ce a băgat aici oameni străini fără acordul meu.
Vecina deschise ușa mai larg.
— A, deci așa stau lucrurile.
Mihai scrâșni printre dinți:
— Andreea…
— Ce, a devenit incomod?
Stătea pe palier și respira greu.
— Am vrut să fie frumos.
— Frumos era să-mi dai toate cheile după divorț.
— Bine. Gata. Am înțeles.
— Nu, Mihai. Nu ai înțeles. De aceea îți spun limpede. Încă o vizită fără invitație, încă o încercare de a-mi deschide ușa, încă o discuție cu vecinii despre apartamentul meu — și data viitoare nu mă mai opresc la vorbe.
El o privi cu ură, dar nu mai contrazise.
— Te-ai schimbat.
Andreea răspunse calm:
— Nu. Doar că acum vezi consecințele.
Îi închise ușa în față.
De data aceasta, mâna nu îi tremura.