După plecarea lui Mihai, Andreea mai umblă mult timp prin apartament.
Aruncă ambalajele străine din baie, spălă din nou lenjeria, șterse rafturile dulapului. Nu pentru că ar fi fost murdare. Avea nevoie să simtă iar că locul acela îi aparține.
În dormitor, sub pat, găsi o agrafă mică de copil, în formă de fluture galben.
Andreea o ridică și o ținu câteva secunde în palmă.
Copiii chiar nu avuseseră nicio vină.
Dar adulții se ascund prea des în spatele copiilor exact atunci când fac lucruri urâte.
Puse agrafa într-o pungă cu lucrurile uitate de Ioana și îi trimise un mesaj scurt.
Ioana veni a doua zi.
Singură, fără soț și fără copii.
Stătea la ușă rușinată și obosită.
— Mulțumesc că mi-ați scris.
Andreea îi întinse punga.
— Aici sunt agrafa, o bluză de copil și un încărcător.
Ioana luă punga și spuse pe neașteptate:
— Am găsit apartament. Normal, cu contract. Proprietara ne-a arătat actele. Acum o să fim mai atenți.
— Bine.
Ioana tăcu puțin.
— Mihai l-a sunat pe Radu. L-a rugat să spună că totul a fost din inițiativa noastră.
Andreea ridică încet ochii.
— Și?
— Radu l-a trimis unde merită. Fără exprimări elegante.
Andreea zâmbi pentru prima dată în ultimele zile.
— Înseamnă că lecția nu a fost doar pentru mine.
Ioana zâmbi și ea slab.
— Se pare că nu.
Se pregătea să plece, dar se opri din nou.
— Știți… ieri, când desfăceam lucrurile, fiica mea m-a întrebat de ce domnul acela ne-a lăsat într-o casă străină. Nu am știut ce să-i răspund.
Andreea se uită la ea cu mai multă atenție.
— Spuneți-i adevărul. Pentru că adulții se prefac uneori că au dreptul la lucruri care nu le aparțin.
Ioana dădu din cap.
— Așa o să-i spun.
După o săptămână, Mihai trimise un mesaj lung.
Scria că Andreea exagerase. Că el vrusese doar să facă bine. Că înainte ea fusese mai blândă. Că, din cauza durității ei, acum arăta în fața tuturor ca ultimul om.
Andreea citi mesajul până la capăt.
Apoi îl șterse.
Nu avea ce să răspundă.
În aceeași zi, desfăcu o cutie veche cu lucruri rămase după divorț. Găsi câteva fotografii împreună, felicitări vechi, brelocul de la un set de chei de rezervă și un bilet pe care Mihai i-l lăsase cândva pe frigider: „Ajung târziu. Nu mă aștepta.”
Se uită mult la bilețelul acela.
Ciudat, dar exact așa se întâmplase.
Nu îl mai aștepta.
Nici cu explicații.
Nici cu scuze.
Nici cu vreo nouă rugăminte de a intra în casa ei „pentru orice eventualitate”.
Andreea puse totul într-o pungă și o duse la containere.
La întoarcere se întâlni cu doamna Viorica.
— Ei, acum e liniște? — întrebă vecina.
— E liniște.
— Așa și trebuie. Apartamentul trebuie să-și știe stăpânul.
Andreea urcă la ea, deschise ușa cu cheia nouă și rămase o clipă în prag.
În hol nu mai erau valize străine.
În dormitor nu-și mai întindea nimeni lucrurile.
În dulap atârnau doar rochiile și paltoanele ei.
Pe masă erau actele ei — închise, puse drept în mapă.
Intră în bucătărie, își turnă apă, se așeză lângă fereastră și, pentru prima dată după mai multe zile, respiră liniștit.
Delegatia se terminase mai devreme din pură întâmplare.
Dar tocmai întâmplarea aceea îi arătase Andreei ceea ce nu vrusese multă vreme să vadă: unii oameni consideră că lucrul altuia le stă la dispoziție până în clipa în care se lovesc de o ușă încuiată.
Iar acum ușa aceea era încuiată așa cum trebuia.
Sigur.
Pe dinăuntru.
Cu propria ei mână.