Ana simți cum în ea nu se prăbușea doar iubirea și nici măcar încrederea, ci o iluzie — viața pe care o construise în mintea ei în ultimii doi ani.
Omul pe care îl considerase cel mai apropiat se dovedea cu totul altfel decât îl crezuse.
Cel mai dureros nu erau actele și nici eroarea din registre.
Ci posibilitatea ca întreaga lor poveste să fi început și să se fi sprijinit pe o minciună.
Ana stătea lângă fereastra camerei de hotel. Nu mai simțea nici căldura soarelui, nici moliciunea covorului sub tălpi. Totul în jur devenise neclar. Cu doar câteva minute înainte, Andrei confirmase ceva ce în acea dimineață i se păruse de neconceput.
El ședea în fotoliu, cu capul plecat.
— Spune-mi măcar ceva, rosti ea într-un târziu.
Bărbatul își trecu palma peste față.
— Nu este atât de simplu pe cât pare.
— Serios? râse Ana amar. Din afară lucrurile sunt foarte clare: te-ai căsătorit cu mine deși erai deja căsătorit cu altcineva.
Andrei ridică privirea.
— Nu mai locuim împreună de mult timp.
— Dar, oficial, încă sunteți soț și soție?
El încuviință încet.
Gestul acela o răni mai tare decât toate scuzele pe care le-ar fi putut inventa.
— De ce nu mi-ai spus?
— Mi-a fost teamă.
— De ce?
— Că te voi pierde.
Ana întoarse capul.
Era surprinsă că nu plângea. Șocul era prea puternic pentru ca lacrimile să-și găsească locul.
Se așteptase la orice: o greșeală informatică, o coincidență absurdă sau poate o glumă crudă. Dar în fața ei se afla un om care nu încerca să nege adevărul.
— Când aveai de gând să-mi spui?
Andrei rămase tăcut mult timp.
— Voiam să rezolv totul înainte de nuntă.
— Vroiai?
— Da.
— Dar nu ai rezolvat.
— Nu am avut timp.
Ana se întoarse brusc spre el.
— În doi ani de când suntem împreună nu ai avut timp?
Andrei nu răspunse. Iar tăcerea lui fu mai grăitoare decât orice mărturisire.
Ana se așeză încet pe scaunul din fața lui.
— Cine este femeia aceea?
— O femeie cu care am locuit cândva.
— Cum o cheamă?
— Mariana.
— Unde se află acum?
— Nu știu exact.
Ana își încruntă sprâncenele.
— Cum adică nu știi unde este soția ta oficială?
Andrei oftă apăsat.
— Ne-am despărțit acum șase ani.
— Și atunci de ce nu ați divorțat?
Își împleti nervos degetele.
— Lucrurile au fost mult mai complicate.
Fiecare explicație nouă suna mai rău decât cea de dinainte.
— Adică timp de șase ani nu ai făcut nimic?
— Am făcut.
— Ce anume?
— Am încercat să o găsesc.
— Și nu ai găsit-o?
— Nu.
Ana simți cum furia începe să crească în ea.
Prea multe secrete.
Prea puține răspunsuri sincere.
— Arată-mi documentele.
Andrei ridică brusc privirea.
— Ce documente?
— Tot ce ține de căsătoria aceea.
Părea neliniștit, iar acest lucru o alarmă și mai mult.
— Nu le am aici.
— Atunci mergem după ele.
— Acum?
— Da. Acum.
Pentru prima dată în timpul discuției, Andrei păru complet dezorientat. Probabil se așteptase la lacrimi, reproșuri sau o izbucnire, nu la întrebări calme și precise.
O oră mai târziu ajunseră la apartamentul lui, pe care Andrei îl dăduse în chirie cu mult înainte să o cunoască pe Ana.
Încă mai avea cheile.
Sub pretextul că trebuia să verifice niște facturi, îi rugă pe chiriași să-i lase să intre pentru câteva minute.
Într-un dulap vechi se afla într-adevăr o mapă.
Andrei o scoase fără tragere de inimă.
Ana începu imediat să verifice conținutul.
Certificatul de căsătorie.
Copii ale unor cereri.
Adeverințe vechi.
Apoi observă un alt obiect printre acte.
Era un plic îngălbenit de vreme.
Pe el era scris numele de familie al lui Andrei.
Ana se uită la soțul ei.
— Ce este?
— Nu știu.
Totuși, vocea lui nu suna deloc convingător.
Ea deschise plicul.
Înăuntru se aflau mai multe foi acoperite de un scris feminin.
Primele rânduri o făcură să încremenească.
„Andi, dacă vei ajunge vreodată să citești această scrisoare, înseamnă că a trecut deja destul timp…”
Ana ridică ochii.
Andrei era livid.
— Ai citit-o deja?
El nu răspunse.
Ana continuă.
Mariana scria despre boala ei și despre tratament, despre mutarea într-un alt oraș. Spunea că nu voia să devină o povară pentru Andrei și îl ruga să nu o caute.
Cu fiecare paragraf, povestea se schimba, dar nu devenea mai limpede.
Când termină, Ana împături cu grijă foile.
— A fost grav bolnavă?
— Da.
— Știai?
— Am aflat mai târziu.
— De ce nu mi-ai spus?
Andrei se așeză pe un scaun. Într-o singură dimineață părea să fi îmbătrânit cu mulți ani.
— Mi-e rușine.
— Pentru ce?
— Pentru că nu am făcut nimic.
Din nou, liniștea se lăsă peste cameră.
Ana simțea că adevărul deplin încă le scăpa printre degete.
Prea multe lucruri nu se potriveau.
Dacă Mariana plecase de bunăvoie, de ce Andrei nu ceruse divorțul?
Dacă o căutase, de ce scrisoarea rămăsese atâta timp nedeschisă?
Dacă voia să repare situația, de ce se căsătorise din nou înainte ca prima căsătorie să fie încheiată?
Întrebările se înmulțeau.
Răspunsurile continuau să lipsească.
În acea seară, Ana plecă la părinții ei.
Andrei nu încercă să o oprească. Doar o ajută să ducă valiza până la mașină.
Pe tot drumul, Ana privi pe geam fără să spună nimic.