Mama ei deschise ușa imediat. O singură privire către fiica sa îi fu de ajuns.
— Ce s-a întâmplat?
Atunci Ana plânse pentru prima dată în acea zi.
Nu țipă și nu făcu o scenă. Lacrimile îi curseră pur și simplu pe obraji.
Târziu, după ce părinții se culcaseră, telefonul scoase un sunet scurt.
Primise un mesaj de la un număr necunoscut:
„Doamnă Ana Popescu? Numărul dumneavoastră mi-a fost oferit de angajații serviciului de stare civilă. Trebuie să ne întâlnim. Este vorba despre domnul Andrei Popescu și despre prima lui căsătorie. Nu cunoașteți toată povestea.”
Ana reciti mesajul de mai multe ori.
Apoi se uită la ceas.
Era aproape miezul nopții.
Imediat mai sosi un mesaj:
„Mă numesc Ioana Văcărescu. Am fost avocata Marianei.”
Somnul îi dispăru cu totul.
Degetele îi înghețară.
Ana răspunse scurt:
„De unde știți despre căsătoria mea?”
Telefonul sună aproape imediat.
— Bună seara, se auzi o voce feminină liniștită. Îmi pare rău că vă sun atât de târziu, dar s-ar putea să avem mai puțin timp decât credeți.
— Despre ce vorbiți?
La celălalt capăt al firului se lăsă o pauză scurtă.
Apoi femeia rosti cuvinte care făcură inima Anei să se oprească pentru o clipă:
— Nu este vorba doar despre faptul că Andrei este încă însurat oficial. Acesta este numai un fragment din poveste. Angajații de la starea civilă v-au chemat singură din cauza unor documente găsite în arhivă împreună cu înregistrarea primei căsătorii.
— Ce documente?
— Vreau să vi le arăt personal.
— De ce nu mi le puteți explica la telefon?
— Unele lucruri trebuie văzute cu ochii dumneavoastră.
Ana se lăsă încet într-un fotoliu.
Dincolo de fereastră, orașul își continua viața obișnuită: mașinile treceau, iar în ferestrele clădirilor din jur se aprindeau lumini.
Totuși, ea avea sentimentul că totul abia începea.
Poate că adevărul care dimineața i se păruse îngrozitor era doar prima pagină a unei povești mult mai complicate.
Ana stătea în întuneric, fără să aprindă lumina. Telefonul era așezat pe masă, iar ecranul se aprindea din când în când din cauza notificărilor. Nu mai răspundea însă nimănui.
Cuvintele femeii necunoscute îi reveneau mereu în minte.
„Nu cunoașteți toată povestea.”
Nu sunase ca o amenințare.
Mai degrabă ca o constatare rece a unui fapt.
Dimineața, Ana hotărî totuși să meargă la întâlnire.
O oră mai târziu, taxiul opri în fața unei clădiri mici din centrul orașului. Pe ușă se afla o plăcuță discretă: „Cabinet de consultanță juridică”.
Ioana Văcărescu era o femeie de aproximativ cincizeci de ani. Avea o privire atentă, ordonată, și vorbea calm, ca și cum fiecare frază fusese cântărită înainte de a fi rostită.
— Vă mulțumesc că ați venit, spuse ea după ce închise ușa biroului. Înțeleg cum trebuie să vi se pară toate acestea.
Ana se așeză în fața ei.
— Vreau explicații directe. Fără mistere.
Femeia deschise mapa.
— Mariana nu a dispărut pur și simplu.
Ana se încordă.
— A murit.
În încăpere se așternu o tăcere grea.
— Acum cinci ani, continuă avocata. Potrivit datelor oficiale, a fost un accident. Totuși, în documente au fost descoperite nereguli.
Ana se aplecă brusc înainte.
— Andrei mi-a spus că este în viață.
— Așa a crezut și el.
— Sunteți sigură?
Ioana scoase câteva copii de acte.
— Acesta este certificatul de deces. Iar aici se află documentele unei verificări realizate ulterior.
Mâinile Anei se răciră.
— Atunci de ce Andrei figurează încă drept căsătorit?
— Divorțul nu fusese înregistrat, iar informația despre deces a fost transmisă inițial greșit în sistem.
— Cum a fost posibil așa ceva?
— Din cauza unei erori la transmiterea datelor între regiuni. Se întâmplă rar, dar nu este imposibil.
Femeia tăcu.
Ana primise deja prea multe informații.
— Și eu ce legătură am cu toate acestea?
Avocata o privi direct.
— În ziua înregistrării căsătoriei dumneavoastră au fost introduse în arhivă date actualizate. Sistemul a identificat două acte active: căsătoria dumneavoastră și cea anterioară.
Ana expiră încet.
— De aceea m-au chemat separat?
— Nu numai de aceea.
Ioana scoase o altă foaie.
— Mai există un document important.
Ana îl luă și rămase nemișcată.
Era o cerere depusă de Andrei cu șase luni înainte. Prin acel document solicita oficial ca prima căsătorie să fie considerată încheiată retroactiv.
— Chiar a încercat să rezolve problema, spuse avocata cu glas scăzut. Numai că nu a apucat să încheie procedura.
În sufletul Anei se amestecară sentimente contradictorii.
Furie.
Confuzie.
Și o ușurare pe care nu voia să o recunoască.
— De ce nu mi-a spus adevărul?
— Credea că va reuși să rezolve totul înainte de nuntă. Apoi lucrurile au început să se desfășoare mai repede decât se aștepta.
Ana puse actele deoparte.
— Trebuie să vorbesc cu el.
— Decizia vă aparține, răspunse Ioana liniștit. Dar mai există un document.
— Care?
Avocata împinse spre ea o altă mapă.
— Ultima scrisoare a Marianei. A fost scrisă cu puțin timp înainte să moară.
Ana deschise foaia și citi rândurile care îi tăiară respirația:
„Dacă cineva îl va căuta vreodată pe Andi, spuneți-i că l-am iertat de mult. Nu este vina lui că nu a ajuns la timp. Eu am fost cea care nu i-a permis să rămână lângă mine.”
Ana rămase mult timp cu privirea ațintită asupra scrisorii.
— Știa?
— Da.
— Și totuși l-a lăsat căsătorit cu ea?
— A fost alegerea ei.
Tăcerea se prelungi.
Dincolo de fereastră, mașinile continuau să treacă, iar orașul își urma ritmul obișnuit. Înăuntrul Anei însă, ceva se schimba încet.
Înțelese lucrul esențial.
Nu era o poveste despre trădare în sensul obișnuit al cuvântului.
Era o succesiune de întârzieri.
De lucruri nespuse.
De decizii luate de alți oameni în cele mai nepotrivite momente.
Seara, Ana se întoarse la părinții ei. Nu mai plângea. Tăcea doar, pierdută în propriile gânduri.
Telefonul sună din nou.
Era Andrei.
Ana privi mult timp ecranul, apoi răspunse.
— Ana… unde ești?
În vocea lui se auzea tensiunea.
— Știu tot, spuse ea calm.
El rămase tăcut.
— Ce anume știi?
— Despre Mariana.
Andrei expiră brusc.
— Voiam să-ți spun…
— Nu ai apucat, îl întrerupse ea.
La celălalt capăt al firului se lăsă liniștea.
Pentru prima dată de la începutul conversației, în tăcerea lui nu mai era teamă.
— Trebuie să ne întâlnim, spuse el încet.
Ana închise ochii.
Pentru prima dată în acele zile nu simți nici durere, nici furie.
Doar limpezime.
— Bine, răspunse ea. Dar de acum înainte, totul va fi altfel.
Închise apelul.
Afară se lăsa seara.
Orașul rămăsese același.
Viața Anei însă se schimbase pentru totdeauna.