Dimineața de după nuntă mirosea a flori proaspete, parfum scump și cafea uitată pe jumătate în ceașcă. Razele soarelui pătrundeau printre draperiile grele ale camerei de hotel și se întindeau în dungi aurii peste podea și pereți. Pe un fotoliu rămăsese voalul de cu o zi înainte, iar lângă el se aflau valizele făcute doar pe jumătate.
Ana stătea pe marginea patului și îl privea în tăcere pe Andrei. El dormea liniștit, cu chipul senin. Peste câteva ore urmau să plece în călătoria la care visaseră de luni întregi.
Deodată, telefonul de pe noptieră începu să vibreze.
Ana îl luă repede, având grijă să nu-și trezească soțul. Pe ecran apărea un număr fix pe care nu-l recunoștea.
— Alo? șopti ea, ieșind pe balcon.
— Doamna Ana Popescu? Bună ziua. Vă sunăm de la serviciul de stare civilă unde v-a fost înregistrată căsătoria ieri, rosti o femeie pe un ton oficial. Avem nevoie să veniți de urgență pentru o problemă legată de acte.
Inima Anei se strânse neplăcut.
— Ce s-a întâmplat?
— În timpul verificării au fost descoperite neconcordanțe serioase în registrele oficiale. Vă rugăm să veniți personal cât mai repede.
— Dar noi plecăm astăzi. Nu se poate rezolva mai târziu?
— Din păcate, nu. Și mai avem o rugăminte: veniți singură, fără domnul Andrei Popescu. Deocamdată, nu-i spuneți nimic despre conversația noastră.
Cuvintele acestea îi treziră o neliniște și mai puternică.
— De ce?
— Vi se va explica atunci când ajungeți.
Apelul se încheie.
Ana rămase nemișcată câteva clipe, încercând să înțeleagă ce auzise. Cu cât își amintea mai clar vorbele funcționarei, cu atât simțea cum neliniștea i se adâncește.
Când se întoarse în cameră, Andrei era deja treaz.
— Bună dimineața, soția mea, îi zâmbi el.
Cuvântul acela îi apăsă și mai greu sufletul.
— Trebuie să plec puțin, spuse ea, străduindu-se să pară calmă. A apărut ceva urgent la serviciu. Trebuie să semnez niște documente.
— Astăzi? Chiar după nuntă?
— Da. Mi s-a spus că nu va dura mult.
— Atunci vin cu tine.
— Nu e nevoie. Mă descurc singură și mă întorc repede.
După puțin timp, taxiul opri în fața clădirii pe care Ana o cunoștea atât de bine.
Cu o zi înainte intrase acolo în sunet de muzică, înconjurată de zâmbete și felicitări.
Acum se îndrepta spre intrarea de serviciu, simțind neliniștea aproape ca pe o durere fizică.
Coridoarele erau pustii.
În biroul cu numărul 12 o aștepta o femeie de vârstă mijlocie, cu o mapă strânsă în mâini.
— Poftiți. Sunt Nicoleta Marinescu, se prezentă ea.
Ana se așeză în fața funcționarei.
— Vă rog să-mi spuneți direct ce se întâmplă.
Femeia tăcu o clipă, apoi deschise mapa.
— După înregistrarea unei căsătorii, datele sunt verificate automat în bazele naționale.
— Și ce ați găsit?
— În cazul soțului dumneavoastră apare o înregistrare activă privind o căsătorie anterioară.
Ana nu reuși să priceapă imediat sensul cuvintelor.
— Poftim?
— Potrivit informațiilor primite în această dimineață, domnul Andrei Popescu figurează oficial ca fiind căsătorit cu o altă femeie.
Pentru o clipă, Anei i se păru că podeaua se mișcă sub picioare.
— Așa ceva nu este posibil.
Nicoleta împinse spre ea o copie a unui document.
— Și noi am crezut inițial că este o eroare. Tocmai de aceea v-am chemat.
Ana privi foaia, incapabilă să-și creadă ochilor.
Data înregistrării.
Numele de familie.
Numele femeii.
Totul părea perfect oficial.
— Poate fi o defecțiune a sistemului?
— Am verificat mai întâi această variantă. Însă informația apare confirmată în mai multe evidențe.
— Andrei mi-a spus că nu a fost niciodată căsătorit.
— Înseamnă că fie nu cunoaște situația, fie a ales să v-o ascundă.
Vorbele acelea o loviră mai tare decât s-ar fi așteptat.
După ce părăsi biroul, Ana rămase mult timp în mașină, fără să aibă curajul să se întoarcă la hotel.
Gândurile i se învălmășeau.
În minte îi reveneau detalii pe care până atunci le considerase neimportante.
Apeluri ciudate.
Refuzul lui de a vorbi despre trecut.
Călătorii rare „pentru probleme personale”, despre care Andrei oferea explicații vagi și grăbite.
Ceea ce înainte părea doar o serie de coincidențe se transforma acum într-o imagine tulburătoare.
După aproape o oră, se întoarse totuși la hotel.
Andrei o întâmpină în hol.
— Unde ai fost? Începusem să-mi fac griji.
Ana îl privi cu atenție. Părea la fel de liniștit ca dimineață, de parcă în lumea lui nu se întâmplase nimic.
— Trebuie să vorbim.
Zâmbetul îi dispăru de pe față.
— Ce s-a întâmplat?
— Nu am fost la serviciu.
Andrei se încordă ușor. Atât de puțin, încât poate altcineva nici nu ar fi observat. Ana însă văzu.
— Atunci unde ai fost?
— La starea civilă.
Câteva secunde se târâră parcă fără sfârșit.
— De ce?
— Mi s-a spus că încă ești căsătorit.
Andrei păli.
Reacția lui spuse mai mult decât ar fi făcut-o orice explicație.
Nu părea surprins.
Nu se revoltă.
Nu negă.
Pur și simplu se sperie. Se sperie cu adevărat.
Se lăsă încet într-un fotoliu și murmură:
— Ana…
— Este adevărat?
Andrei închise ochii.
Nu mai era nevoie de niciun răspuns.
În cameră se așternu o tăcere grea.