— Deea…
— Este adevărat?
Bărbatul închise ochii.
A fost suficient.
Răspunsul îl primise deja.
În cameră se lăsă o tăcere grea.
Andreea simți cum ceva în ea se prăbușește definitiv.
Nu încrederea.
Nu iubirea.
Iluzia.
Iluzia în care trăise ultimii doi ani.
Omul pe care îl considerase cel mai apropiat se dovedise a nu fi deloc cel pe care îl crezuse.
Și cel mai înspăimântător lucru nu erau documentele.
Nu greșeala juridică.
Ci faptul că întreaga lor poveste fusese sprijinită de la început pe minciună.
Andreea stătea lângă fereastra camerei de hotel, fără să mai simtă nici căldura razelor de soare, nici moliciunea covorului de sub tălpi. Totul în jur părea lipsit de contur. Cu doar câteva minute înainte, Mihai confirmase în tăcere ceea ce dimineață i se păruse imposibil.
El ședea în fotoliu, cu capul plecat.
— Spune măcar ceva, rosti ea într-un târziu.
Bărbatul își trecu palma peste față.
— Totul e mult mai complicat decât pare.
— Serios? întrebă Andreea cu un râs amar. Pentru că, din afară, pare foarte simplu. Te-ai căsătorit cu mine în timp ce erai deja căsătorit cu altă femeie.
Mihai ridică ochii spre ea.
— Nu mai trăiesc cu ea de mulți ani.
— Dar oficial sunteți încă soț și soție?
El dădu încet din cap.
Răspunsul acesta o lovi mai tare decât orice scuză.
— De ce nu mi-ai spus?
— Mi-a fost teamă.
— De ce anume?
— Să nu te pierd.
Andreea se întoarse cu spatele.
Ciudat, dar nu plângea.
Șocul fusese prea mare.
Fusese pregătită să audă orice: o eroare în bază, o coincidență de nume, o farsă crudă. Dar în fața ei stătea omul care recunoștea adevărul.
— Când aveai de gând să-mi spui?
Mihai tăcu mult.
— Am vrut să rezolv totul înainte de nuntă.
— Ai vrut?
— Da.
— Dar nu ai rezolvat.
— Nu am apucat.
Ea se întoarse brusc.
— Nu ai apucat în doi ani de relație?
El nu răspunse.
Iar în tăcerea aceea, răspunsul se auzi mai tare decât orice cuvânt.
Andreea se așeză încet în fața lui.
— Cine este ea?
— O femeie cu care am trăit cândva.
— Numele.
— Ioana.
— Unde este acum?
— Nu știu sigur.
Andreea încruntă sprâncenele.
— Cum poți să nu știi unde se află soția ta oficială?
Mihai oftă adânc.
— Ne-am despărțit acum șase ani.
— Atunci de ce nu ați divorțat?
Bărbatul își încleștă degetele, vizibil neliniștit.
— Pentru că totul a devenit mult mai încurcat.
Cu fiecare nouă explicație, lucrurile se făceau mai greu de suportat.
— Deci timp de șase ani nu ai făcut nimic?
— Am făcut.
— Ce anume?
— Am încercat s-o găsesc.
— Și n-ai găsit-o?
— Nu.
Andreea simți cum în ea se ridică iritarea.
Prea multe jumătăți de adevăr.
Prea puține răspunsuri clare.
— Arată-mi documentele.
Mihai ridică privirea.
— Care documente?
— Tot ce are legătură cu această căsătorie.
El se tulbură vizibil.
Iar asta o puse și mai mult pe gânduri.
— Nu le am aici.
— Atunci mergem după ele.
— Acum?
— Da. Chiar acum.
Pentru prima dată de când începuseră să vorbească, Mihai părea pierdut.
Se vedea că așteptase altceva.
Lacrimi.
Crize.
Reproșuri.
Nu întrebări reci și limpezi.
Peste o oră se aflau în fața apartamentului lui, cel pe care îl închiriase unor oameni încă dinainte de a o cunoaște pe Andreea.
Păstrase cheile.
Sub pretextul verificării contoarelor, îi rugă pe chiriași să-l lase să intre câteva minute.
Într-un dulap vechi se găsi într-adevăr un dosar.
Mihai îl scoase fără tragere de inimă.
Andreea deschise actele chiar acolo.
Certificat de căsătorie.
Copii ale unor cereri.
Câteva adeverințe vechi.
Dar printre hârtii se mai afla ceva.
Un plic.
Îngălbenit de timp.
Pe față era scris numele lui Mihai.
Andreea se uită la el.
— Ce este asta?
— Nu știu.
Dar vocea lui nu suna convingător.
Ea desfăcu plicul.
Înăuntru era o scrisoare.
Câteva foi acoperite de un scris feminin.
Primele rânduri o făcură să încremenească.
„Mihai, dacă într-o zi vei hotărî totuși să citești această scrisoare, înseamnă că a trecut destul timp…”
Ea ridică ochii.
Mihai se albise la față.
Foarte tare.
— Ai citit-o înainte?
El tăcu.
Atunci Andreea continuă să citească.
Ioana scria despre boală.
Despre tratament.
Despre mutarea într-un alt oraș.
Despre faptul că nu voia să devină o povară pentru el.
Despre rugămintea de a nu fi căutată.
Cu fiecare rând, imaginea se schimba.
Dar mai clară nu devenea.
Când scrisoarea se termină, Andreea împături încet foile.
— A fost grav bolnavă?
— Da.
— Știai?
— Am aflat mai târziu.
— De ce nu mi-ai spus?
Mihai se așeză pe un scaun.
Părea că îmbătrânise cu câțiva ani într-o singură dimineață.
— Pentru că mi-e rușine.
— De ce?
— Pentru că nu am făcut nimic.
În cameră se așternu din nou tăcerea.
Andreea simțea că încă nu ajunseseră la adevărul adevărat.
Prea multe lucruri nu se potriveau.
Dacă Ioana plecase singură, de ce el nu ceruse desfacerea căsătoriei în instanță?
Dacă încercase s-o găsească, de ce scrisoarea zăcuse atâta vreme nedeschisă?
Dacă voia cu adevărat să repare totul, de ce înregistrase o nouă căsătorie fără să o încheie pe cea veche?
Întrebările deveneau tot mai multe.
Răspunsurile aproape că lipseau.
Seara, Andreea plecă la părinți.