Mihai nu încercă s-o oprească.
Doar o ajută să ducă valiza până la mașină.
Tot drumul, Andreea privi pe geam.
Mama ei deschise ușa imediat.
I-a fost suficientă o singură privire.
— Ce s-a întâmplat?
Și atunci, pentru prima dată în ziua aceea, Andreea izbucni în plâns.
Nu tare.
Fără isterie.
Pur și simplu lacrimile îi curgeau singure pe obraji.
Târziu, spre seară, după ce părinții se culcaseră, telefonul ei scoase un sunet scurt.
Mesajul venise de la un număr necunoscut.
„Doamna Andreea Popescu? Am primit contactul dumneavoastră de la angajații Serviciului de Stare Civilă. Cred că trebuie să ne întâlnim. Este vorba despre Mihai Dumitrescu și despre prima lui căsătorie. Nu știți nici pe departe toată povestea.”
Ea citi mesajul de mai multe ori.
Apoi se uită la ceas.
Aproape miezul nopții.
După câteva clipe veni al doilea mesaj.
„Mă numesc Carmen Stoica. Am fost avocata Ioanei.”
Somnul dispăru pe loc.
Degetele i se răciră.
Andreea scrise scurt:
„De unde știți despre căsătoria mea?”
Telefonul sună aproape imediat.
— Bună seara, se auzi o voce feminină calmă. Iertați-mă pentru ora târzie. Dar s-ar putea să avem mai puțin timp decât pare.
— Despre ce vorbiți?
La celălalt capăt al firului se lăsă o pauză scurtă.
Apoi femeia rosti fraza care îi opri Andreei inima pentru o clipă.
— Problema nu este doar că Mihai figurează încă oficial ca fiind căsătorit. Aceasta este doar o parte din poveste. Motivul real pentru care angajații de la Starea Civilă v-au chemat urgent și separat de el are legătură cu niște documente găsite în arhivă în același timp cu înregistrarea primei căsătorii.
— Ce fel de documente?
— Tocmai pe acestea vreau să vi le arăt personal.
— De ce nu-mi puteți spune acum?
— Pentru că unele lucruri trebuie văzute cu propriii ochi.
Andreea se lăsă încet în fotoliu.
Dincolo de fereastră, orașul de noapte își continua viața obișnuită.
Treceau mașini.
În ferestrele blocurilor vecine ardeau lumini.
Dar în ea apăru senzația că totul abia începea.
Iar adevărul care dimineață i se păruse îngrozitor putea fi doar prima pagină a unei povești mult mai complicate.
Andreea stătea în întuneric și nu aprindea lumina. Telefonul era pe masă, iar ecranul se lumina din când în când de la noi notificări, însă ea nu mai răspundea.
Cuvintele femeii necunoscute nu-i ieșeau din minte.
„Nu știți nici pe departe toată povestea.”
Nu suna ca o amenințare.
Mai degrabă ca o constatare.
Dimineața, totuși, se hotărî.
După o oră, taxiul opri lângă o clădire mică din centrul orașului. Plăcuța de pe ușă era discretă: cabinet de avocatură.
Carmen Stoica se dovedi a fi o femeie de vreo cincizeci de ani, cu o privire atentă și adunată, și cu un fel calm de a vorbi, de parcă fiecare cuvânt fusese cântărit înainte.
— Vă mulțumesc că ați venit, spuse ea, închizând ușa biroului. Înțeleg cum poate arăta totul din afară.
Andreea se așeză în fața ei.
— Explicați-mi direct. Fără ocolișuri.
Femeia deschise un dosar.
— Ioana nu a dispărut pur și simplu.
Andreea se încordă.
— A murit.
Tăcerea deveni aproape materială.
— Acum cinci ani, adăugă avocata. Cauza oficială a fost un accident. Dar documentele au fost întocmite cu nereguli.
Andreea se aplecă brusc înainte.
— Mihai mi-a spus că e în viață.
— Asta credea și el.
— Sunteți sigură?
Carmen Stoica scoase mai multe copii.
— Aici este certificatul de deces. Iar aici sunt materialele verificării făcute ulterior.
Mâinile Andreei se răciră.
— Atunci de ce apare încă drept căsătorit?
— Pentru că divorțul nu a fost niciodată înregistrat, iar informația despre deces a fost introdusă inițial greșit în sistem.
— Cum e posibil așa ceva?
— O eroare de transmitere a datelor între instituții din județe diferite. Este rar, dar se întâmplă.
Femeia tăcu.
Era prea multă informație dintr-odată.
— Și ce legătură are asta cu mine?
Avocata o privi drept în ochi.
— În ziua înregistrării căsătoriei dumneavoastră, în arhivă a intrat o actualizare. Sistemul a descoperit simultan neconcordanța: două acte active, căsătoria dumneavoastră și cea veche.
Andreea expiră încet.
— De aceea m-au chemat separat?
— Nu doar de aceea.
Carmen Stoica scoase încă un document.
— Mai există un detaliu important.
Andreea luă foaia.
Și încremeni.
Era o cerere depusă de Mihai cu șase luni înainte.
O solicitare oficială prin care cerea recunoașterea încetării primei căsătorii cu efect retroactiv.
— Chiar a încercat să repare situația, spuse avocata încet. Dar nu a apucat să ducă procedura până la capăt.
În Andreea se amestecară toate.
Furie.
Nedumerire.
Și o ușurare ciudată, pe care nu voia să și-o recunoască.
— De ce nu mi-a spus adevărul?
— Pentru că era convins că totul se va încheia înainte de nuntă. Iar apoi… lucrurile s-au mișcat prea repede.
Ea puse documentele deoparte.
— Trebuie să vorbesc cu el.
— Este decizia dumneavoastră, răspunse femeia calm. Dar mai există un fișier.
— Ce fișier?
Avocata împinse dosarul mai aproape.
— Ultima solicitare a Ioanei. A fost scrisă cu puțin timp înainte de moartea ei.
Andreea deschise pagina.
Și văzu rândurile care îi tăiară respirația.
„Dacă într-o zi cineva va ajunge să-l caute pe Mihai, spuneți-i că l-am iertat de mult. Nu este vina lui că nu a ajuns la timp. Eu am fost cea care nu i-a permis să rămână lângă mine.”
Andreea privi mult timp textul.
— Ea știa?
— Da.
— Și totuși l-a lăsat prins în această căsătorie?
— A fost alegerea ei.
Tăcerea se prelungi.
Pe stradă treceau mașini, viața mergea înainte, dar în Andreea ceva începea să se schimbe încet.
Înțelesese lucrul esențial.
Nu era o poveste despre trădare în sensul obișnuit.
Era un lanț de întârzieri.
De lucruri nespuse.
De hotărâri ale altora care se întâlniseră în cel mai nepotrivit moment.
Seara se întoarse la părinți, dar de data aceasta nu mai plângea.
Doar tăcea.
Telefonul sună din nou.
Mihai.
Ea privi mult timp ecranul, apoi răspunse.
— Deea… unde ești?
Vocea lui era încordată.
— Știu tot, spuse ea calm.
Pauză.
— Ce anume?
— Despre Ioana.
El expiră brusc.
— Am încercat să-ți spun…
— Nu ai apucat, îl întrerupse ea.
Tăcere.
Și, pentru prima dată în toată acea discuție, în ea nu mai era frică.
— Trebuie să ne vedem, spuse el încet.
Andreea închise ochii.
Și pentru prima dată de când începuse totul, nu simți nici durere, nici furie.
Doar limpezime.
— Bine, răspunse ea. Dar nu va mai fi ca înainte.
Și închise apelul.
Dincolo de fereastră începea seara.
Orașul rămăsese același.
Viața ei — nu.