Niciodată, într-o zi de septembrie, portbagajul mașinii noastre nu fusese atât de gol.
De obicei, după ce mergeam la mama, eu și Radu ne întorceam acasă de parcă am fi trecut pe la un târg sătesc: câteva saci cu cartofi, o ladă de roșii, o plasă plină cu ceapă, dovlecei atât de mari încât abia le mai găseam loc și, negreșit, o sacoșă cu borcane pregătite de ea. Mama învelea fiecare borcan în ziar, ca sticla să nu se lovească pe drum, iar deasupra așeza un pachet cu plăcinte calde cu varză — „să nu mergeți flămânzi până acasă”.
Din satul ei până în oraș făceam puțin peste o oră, însă de fiecare dată ne conducea de parcă urma să plecăm într-o călătorie la capătul lumii. Rămânea apoi lângă poartă, cu basmaua ei cadrilată pe cap, și ne făcea cu mâna până când mașina ajungea pe drumul asfaltat.
De data aceasta, la poartă nu era nimeni.
— Să nu mai veniți la mine după legume. Nu vă dau nimic, a spus mama în bucătărie, fără să se întoarcă de la aragaz.
La început am crezut că nu auzisem bine. Mariana nu refuzase în viața ei un sac de cartofi nici măcar vecinului Petre, cu care nu-și vorbise douăzeci de ani din cauza unei certe legate de hotarul dintre grădini.
— Mamă, ce tot spui?
— Exact ce ai auzit. Întoarceți-vă acasă, se întunecă în curând.
Radu a rămas nemișcat în prag, cu lada goală în mâini, și s-a uitat la mine de parcă eu ar fi trebuit să știu explicația. Numai că nu aveam niciuna.
Totul începuse de la o excursie. Mai bine zis, de la o aniversare: în august, părinții lui Radu sărbătoreau treizeci și cinci de ani de căsnicie.
Doina era genul de femeie de la care nu auzeai niciodată o plângere. Timp de trei decenii lucrase ca asistentă medicală la spitalul din raion, își crescuse cei doi băieți, avusese grijă de soacră, iar concediile și le petrecuse mereu la țară, aplecată peste straturi, cu sapa în mână.
Într-o seară, la masă, povestise în treacăt că fusese o singură dată la mare — pe litoral, înainte să se nască Radu. Și nici atunci nu stătuse decât două zile, pentru că soțul ei, Victor, trebuia să se întoarcă la serviciu.
— Îmi amintesc și acum apa aceea verzuie. Am intrat până la genunchi și apoi n-am mai făcut niciun pas. Nu știam să înot și mi-a fost frică, își amintea ea zâmbind. De fapt, nici acum nu știu.
Radu nu a uitat vorbele mamei sale. Timp de șase luni am pus bani deoparte. Am hotărât să amânăm cumpărarea frigiderului, iar în iulie am intrat într-o agenție de turism de lângă casă. Am ales Hurghada: zece zile cu „totul inclus”, la un hotel unde intrarea în mare era lină. Am întrebat în mod special despre plajă, ca Doina să poată păși în apă treptat.
Când Victor a primit plicul din partea noastră, s-a încruntat imediat:
— Copii, dar de ce ați făcut asta? V-a costat o avere…
Doina nu a spus nimic. A rămas așezată și a mângâiat ușor plicul, de parcă ar fi atins un pisoi mic. Apoi s-a dus în bucătărie, iar de acolo s-a auzit mult timp apa curgând.
Eu eram atât de fericită, încât în aceeași seară am sunat-o pe mama ca să-i povestesc tot. I-am spus despre litoral, despre banii puși deoparte și despre intrarea lină în mare.
Mama m-a ascultat fără să mă întrerupă.
— Ei, bravo vouă, a răspuns într-un târziu. Au meritat.
A închis înainte să apuc s-o întreb cum se descurcă roșiile.
Pe drumul de întoarcere din sat, mi-am amintit mereu conversația aceea. Radu a condus mult timp în tăcere, apoi a spus:
— Poate crede că îi iubim mai mult pe ai mei?
— Radu, e mama mea. Aceeași mamă care repetă de când o știu că mersul la mare înseamnă bani aruncați.
Într-adevăr, asta spusese mereu. Când colegele mele de școală se întorceau din tabere cu fețele bronzate, mama observa: „Marea poate să mai aștepte, acoperișul nu se repară singur”. Când eu și Radu plecaserăm pentru prima dată în Turcia, oftase: „Mai bine strângeați pentru casa voastră decât să dați bani unor străini pentru nisip”. Chiar și fotografiile de la plajă le privea în grabă, glisa cu degetul și întreba doar dacă nu ne arsese soarele și dacă luasem cremă de protecție.
Eram convinsă că, aflând despre Egipt, mama avea să bombăne că ar fi fost mai înțelept să reparăm baia socrilor. Aveam chiar și răspunsul pregătit. Pentru ceea ce s-a întâmplat însă nu eram pregătită deloc.
În săptămâna următoare, convorbirile noastre telefonice s-au redus la câteva fraze scurte:
— Sunt bine. Tensiunea e în regulă. Gata, n-am timp.
Miercuri m-a sunat vecina ei, tanti Rodica.
— Iulia, voi acolo v-ați certat cu Mariana? E mai posomorâtă decât vremea rea. A scos cartofii singură și n-a chemat pe nimeni să o ajute. I-am spus: „Mariana, sună-i pe copii, să vină!”. Iar ea mi-a răspuns: „Copiii au destule griji”. A spus-o într-un fel de n-am mai îndrăznit să întreb nimic.
În seara aceea am hotărât să mă duc singură la mama. Fără să-i spun înainte.
Ușa casei era deschisă. Mama, ca mulți oameni de la țară, nu o încuia dacă știa că se află prin apropiere. Tanti Rodica m-a strigat de peste gard și mi-a spus că Mariana plecase la cabinetul medical după niște medicamente pentru dureri de articulații și avea să se întoarcă în curând.