Aerul de septembrie devenise deja rece, așa că am deschis dulapul ca să-i caut o bluză mai groasă. Era gri, tricotată, cu nasturi mici și rotunzi — mama o purta de vreo cincisprezece ani. Bluza se afla pe raftul de sus, iar sub ea era ascunsă o cutie metalică de ceai. O știam încă din copilărie: albastră, cu un elefant desenat pe capac. Pe vremuri, nu aveam voie nici măcar s-o ating.
Nici eu nu știu de ce am ridicat capacul. Probabil mi-am spus că nu mai aveam șapte ani și că eram suficient de mare să aflu ce ascundea.
Înăuntru se afla un teanc mic de bani, legat cu un elastic de farmacie. Sub bancnote era o foaie de caiet dictando, împăturită în patru. Cu scrisul acela ordonat cu care mama îmi eticheta odinioară caietele, scria: „Pentru mare. Măcar o dată”.
Dedesubt erau trecute date și sume, așezate una sub alta. Toate rândurile fuseseră tăiate.
1997 — „Pentru Iulia, clasa întâi”.
2003 — „Acoperișul”.
2009 — „Taxa Iuliei la facultate”.
2016 — „Nunta”.
2021 — „Pentru prima casă a Iuliei”.
Pe fundul cutiei am găsit o vedere cu un far de la Marea Neagră. Pe verso era scris ceva cu mâna tatălui meu. I-aș fi recunoscut scrisul dintre o mie: litera „d” o făcea cu o codiță lungă, coborâtă mult sub rând.
„Mariana, aici e frumos, dar fără tine nu e la fel. Vara viitoare venim neapărat împreună. Îți promit. Al tău, Nicolae. Odesa, 1995.”
Tatăl meu nu a mai ajuns până în vara următoare.
Stăteam pe marginea patului, cu vederea în mâini, când ușa a scârțâit în spatele meu.
— Pune-o la loc, a spus mama încet.
S-a oprit în prag, ținând o pungă de la farmacie. Nu se uita la mine, ci la cutia rămasă deschisă.
— Mamă… Dar tu ai spus mereu că marea e o prostie.
— Și ce altceva puteam să spun? S-a așezat lângă mine, iar salteaua s-a lăsat sub greutatea noastră. Să recunosc că mi-aș dori să merg? Cui să-i spun? Tatăl tău a promis, apoi n-a mai fost. Tu trebuia pregătită pentru școală. Nu aveai nici ghiozdan, nici pantofi. După aceea s-a stricat acoperișul. Îți amintești cum puneam ligheane prin camere? Apoi ai dat la facultate. Apoi nunta. De fiecare dată îmi spuneam: bine, la anul. Numai că în fiecare an apărea altceva.
Mama mi-a luat vederea din mâini și i-a îndreptat cu grijă colțul îndoit.
— Cu timpul m-am obișnuit să spun că nu am nevoie de așa ceva. A fost mai ușor. Dacă spui „nu-mi trebuie”, ai impresia că tu ai refuzat călătoria, nu că viața a ales în locul tău.
— De aceea te-ai supărat pe noi?
Mama a tăcut multă vreme, apoi a clătinat încet din cap.
— Nu pe voi. Nici pe Doina. E o femeie bună, să se bucure de vacanță. Și ea a dus destule. M-am supărat pe mine, Iulia. Te-am auzit la telefon cât erai de fericită și cum îmi explicai cu grijă intrarea în mare și m-am gândit: mie nu mi-ar fi propus nimeni așa ceva. Eu sunt mama cu dovleceii. Treizeci de ani v-am convins pe toți că nu-mi trebuie nimic. Voi m-ați crezut. Cum să vă învinuiesc?
A încercat să zâmbească, însă doar un colț al buzelor i s-a mișcat.
— Iar cu legumele… Am spus-o la nervi. V-am pregătit totul, bineînțeles. Sacii sunt în beci și chiar i-am etichetat.
M-am lipit de ea. Bluza cunoscută mirosea a mărar și a naftalină. Pentru prima dată după mulți ani, am plâns pe umărul mamei ca un copil, exact ca atunci când căzusem lângă școală și îmi spărsesem genunchiul de bordură.
În seara aceea, portbagajul era plin până la refuz. Dar când am ajuns acasă, nu i-am povestit lui Radu despre cartofi. I-am spus despre cutia albastră.
El a rămas mult timp la masa din bucătărie, răsucind cana între palme. Apoi și-a luat telefonul și și-a sunat mama.
Nu am auzit ce i-a spus Doinei, pentru că a ieșit pe balcon ca să vorbească. Știu doar că, la o săptămână după ce părinții lui s-au întors din Hurghada — bronzați și încă puțin năuciți de fericirea trăită — soacra mea m-a rugat s-o duc la mama.
— Vreți să mergeți singură? am întrebat uimită. V-ați întâlnit cu mama doar la nunta noastră și la botezul fratelui lui Radu.
— Atunci e timpul să ne vedem și fără un motiv anume, a răspuns Doina hotărât.
A venit la mama cu o geantă încăpătoare. A adus curmale, un pachet de ceai de hibiscus, o basma colorată cu cămile și o mână de scoici. Le transportase într-un ciorap, ca să nu se spargă pe drum.
Eu și Radu am plecat discret la tanti Rodica, să o ajutăm să mute dovlecii. Când ne-am întors, cele două femei stăteau pe prispa casei, învelite cu aceeași pătură. Soacra mea derula fotografii pe telefon, iar mama ținea o scoică în palmă și, din când în când, o apropia de ureche.
— Chiar se aude marea, a spus ea mirată, de parcă s-ar fi întors la șaisprezece ani.
— Mariana, Doina a pus telefonul deoparte. Eu am intrat în mare până la genunchi, exact cum făcusem odinioară pe litoral. Și m-am gândit că Victor moțăie pe șezlong, dar lângă mine ar fi fost bine să am o prietenă… Ce-ar fi să mergem împreună primăvara viitoare? Doar noi două. Soțul meu poate rămâne acasă să aibă grijă de grădină. Oricum nu-i place soarele.
Mama a râs și a făcut un gest de refuz cu mâna.
— Doina, unde să plec eu? Și câți bani ar trebui cheltuiți… Ar fi bani aruncați pe fereastră.
Am scos plicul din geantă. Eu și Radu strânseserăm în el banii rămași pentru frigider și mai adăugaserăm ceva. I l-am pus mamei în poală, peste pătură.
— Știu, mamă. Bani aruncați. Numai că de data asta nu mai tăiem nimic de pe listă.
În mai, telefonul a vibrat chiar în timpul unei ședințe. M-am uitat la ecran și am ieșit repede pe coridor. Nu mai reușeam să-mi ascund zâmbetul.
În fotografie, mama stătea până la genunchi într-o mare turcoaz și își ridica fusta înflorată. Pe cap purta aceeași basma cu cămile. Puțin mai în spate, pe plajă, Doina râdea ținând în mâini două pahare cu înghețată.
Imediat după fotografie a venit și mesajul. Mama scria exact așa cum vorbea, fără să pună vreo virgulă:
„Apa e sărată ca zeama de la castraveții mei e caldă Doina a promis că mâine mă învață să mă scufund să nu-ți faci griji nu te sun e scump te sărut”.
În toamnă, când am mers din nou după cartofi, printre borcanele cu conserve din portbagaj am găsit încă unul, minuscul, de la muștar. Înăuntru erau câteva scoici și puțin nisip. Pe capac, cu scrisul ei atent, mama notase: „Pentru mare. Am fost”.
Cutia albastră cu elefant stă acum în bucătărie, la vedere. De curând am zărit înăuntru o nouă foaie de caiet. Pe ea era scris un singur cuvânt, urmat de un semn de exclamare:
„Din nou!”