— Aici se află contractul prin care mi-am vândut vechiul apartament, cel pe care îl dețineam înainte de căsătorie. Aici sunt dovezile bancare ale banilor folosiți pentru cumpărarea locuinței noastre. Și aici sunt actele apartamentului și ale mașinii.
Soacra mea s-a uitat uimită la fiul ei.
— Despre ce bani vorbește?
Cătălin nu a răspuns pe loc.
— Mara a avut un apartament.
— Știu foarte bine.
— L-a vândut când am cumpărat locuința aceasta.
— Și ce dacă? Pe atunci erați o familie!
Am încuviințat calm.
— Exact. De aceea, în ultimii nouă ani, nu am cerut să-mi fie restituiți banii. Am cumpărat locuința pentru familia noastră.
Rodica și-a strâns buzele.
— Iar acum ți-ai amintit brusc?
— După ce, acum cinci luni, mi-ați explicat că, în cazul unui divorț, va trebui să plec de aici cu o valiză.
— Nu am spus niciodată așa ceva!
— Ba da.
Cătălin și-a ridicat privirea.
— Mamă, ai spus.
Ea s-a întors brusc spre el.
— Am spus doar că apartamentul este trecut pe numele tău. Și este adevărat!
— Tocmai după acea discuție, am continuat eu, am început să strâng actele. Apoi am mers la un avocat.
Cătălin a fixat dosarul cu privirea.
— Deci documentele au fost la tine tot timpul?
— Da.
— Și ai fi putut oricând să…
— Ce anume?
— Să depui cererea.
— Aș fi putut.
— Atunci de ce nu ai făcut-o mai devreme?
Nu i-am răspuns imediat.
Probabil era pentru prima dată în acea seară când îmi pusese o întrebare care merita cu adevărat un răspuns.
— Pentru că nu voiam să-mi distrug familia.
Cătălin s-a lăsat încet pe spătarul scaunului.
Rodica a pufnit disprețuitor.
— Desigur. Se vede foarte bine după ce ai făcut astăzi!
M-am întors spre ea.
— Faptul că am strâns documentele nu însemna că mă pregăteam să divorțez. Aveam nevoie de dovezi, ca să nu ajung într-o zi fără nicio apărare dacă vorbele dumneavoastră se vor transforma în fapte.
— Vorbele mele?!
— Da. Ale dumneavoastră.
— Acum eu sunt vinovată pentru tot?
— Nu. Ba chiar m-ați ajutat.
Rodica și-a îngustat suspicios ochii.
— Cu ce te-am ajutat?
— Mi-ați lămurit definitiv situația.
Soacra mea și-a recunoscut imediat propriile cuvinte.
— Nu răstălmăci ce am spus!
— Nu răstălmăcesc nimic. Până ieri credeam că avem o singură problemă: Cătălin nu reușește să stabilească limite între familia noastră și dumneavoastră. Ieri am înțeles că, de fapt, nu existaseră niciodată limite.
Cătălin s-a ridicat brusc.
— Nu i-am permis mamei să anunțe divorțul nostru!
— Dar nici nu te-ai grăbit să-i corectezi afirmațiile.
— Am vorbit cu ea astăzi!
— După ce ai văzut fotografia documentelor depuse la instanță.
A început să se plimbe nervos prin bucătărie.
— Pentru că nu mi-ai lăsat timp!
— Cincisprezece ani nu au fost suficienți?
— Iar faci declarații dramatice!
— Bine. Să vorbim doar despre seara de ieri. Ți-am cerut să-i spui mamei tale că a mințit rudele. Ai refuzat. Apoi te-am întrebat dacă vrei să rămâi soțul meu. Nu ai știut să răspunzi. În schimb, după câteva minute ai putut să explici foarte clar cum să eviți disputele legate de apartament.
Cătălin a deschis gura ca să protesteze.
Nu a mai spus însă nimic.
Rodica s-a ridicat și s-a așezat lângă fiul ei.
— Cătălin înțelege pur și simplu că acum vei încerca să-i iei jumătate din bunuri!
— Eu mi-am formulat pretențiile, am răspuns. Ce îi aparține fiecăruia și ce împrejurări trebuie luate în calcul va fi stabilit prin procedura legală. Nu la un consiliu de familie.
— La un consiliu de familie?!
— În bucătăria mea.
Fața soacrei s-a înroșit de furie.
Totuși, încă nu ridicase vocea.
— Așa vorbești acum cu mine?
— Exact la fel ca ieri. Doar că ieri nu ați considerat necesar să mă ascultați.
Cătălin s-a așezat din nou.
— Să nu ducem lucrurile la extrem. Există o soluție mai simplă.
— Te ascult.
— Din moment ce ai depus cererea, putem să nu prelungim divorțul. Iar în privința apartamentului ne înțelegem separat.
L-am privit cu atenție.
— Ce propui, mai exact?
— Renunți la pretențiile asupra apartamentului. Pentru mașină putem discuta o compensație financiară. Fără procese și fără să ne certăm pentru fiecare leu.
M-am uitat la el și am simțit o oboseală stranie, aproape fizică.
Nu mai era furie.
Nu mai era nici măcar durere.
Era doar o dezamăgire uriașă.
Omul care în ultimele douăzeci și patru de ore nu reușise să spună clar dacă vrea să-și salveze căsnicia își găsise, în sfârșit, cuvintele potrivite.
De îndată ce discuția ajunsese la bunuri.
— Acum te-ai hotărât, am spus.
— La ce te referi?
— În privința căsniciei, ieri aveai îndoieli. Când a venit vorba despre apartament, ai găsit imediat un răspuns.
— Nu ești corectă cu mine.
— Poate că nu.
Am împins dosarul albastru spre mine.
— Dar nu voi retrage cererea.
Rodica a lovit cu palma în masă.
— Deci ai pregătit totul intenționat!
— Ce anume?
— Așteptai doar momentul potrivit!
— Momentul l-ați creat dumneavoastră. Decizia, însă, am luat-o singură.
— Cătălin, auzi ce spune?!
El nu și-a ridicat privirea.
— Aud, mamă.
— Și ai de gând să stai fără să faci nimic?
Cătălin s-a ridicat încet.
— Ce ai vrea să fac?